Există ispite atât de subtile încât subiectul, chiar avansat spiritual, cu greu le poate cataloga ca atare.

De când particip la meditaţiile de la iezuiţi, începând să învăţ câte ceva din discernământul spiritelor, am rămas uluită de gradul de subtilitate al acestor ispite, pe care le explicitează perfect o coordonată biografică a sfântului Ignaţiu de Loyola. Pe când Ignaţiu pornise pe calea întemeierii Societăţii lui Isus, învăţaţii vremii (mai ales dominicanii) i-au atras atenţia că mai întâi este necesar ca el însuşi să înveţe Teologie, pentru a-i putea indruma pe alţii pe calea cea dreaptă şi nu în vreo rătăcire. De aceea, Ignaţiu s-a pus cu burta pe carte pentru a duce la bun sfârşit întreprinderea începută. Şi iată-l cum, în timpul studiului, era adesea ispitit să lase cartea deoparte ca să se roage. Cineva ar spune că rugăciunea nu poate fi niciodată o ispită. Ei bine, în cazul acesta, diavolul însuşi (despre care ştim de la sfântul Paul că „se preface că este un înger al luminii” 2Cor11,14) era cel care-l ispitea pe Ignaţiu să se roage, pentru că, lăsând deoparte studiul, să nu mai ajungă să-şi atingă scopul. Acest tip de ispită i se aplică şi unei mame de familie care, în loc să se îngrijească de copii, umblă toată ziua prin biserici. Şi unui tată de familie care îşi neglijează serviciul pentru a participa la nu-ş’ ce reculegere. Unui elev care chiuleşte de la şcoală ca să meargă la Liturghie. Unui călugăr care nesocoteşte ascultarea, ca să se roage mai mult, după bunul lui plac.

Creştinătatea bizantină numeşte aceste ispite „de dreapta”, pentru a le deosebi de cele care sunt clar ispite malefice, de stânga. Cred că ispitele de dreapta au în comun un element din cauza căruia sunt extrem de periculoase şi de greu de sezizat: caracterul aparent benefic al faptei respective, prin raportare la divinitate şi la morala creştină. E nevoie de un discernământ de mare fineţe pentru a separa ceea ce morala catolică numeşte intrinsece illicitum (fapte care nu sunt permise din cauza caracterului lor intrinsec rău) şi subtilitatea celor ce par intrinsece licitum (cum ar fi, în cazurile de mai sus, rugăciunea), însă a căror înfăptuire prezintă pericole la fel de grave ca şi păcatele listate explicit în decalog.

Astfel, după cum pentru Ignaţiu era greu de înţeles că rugăciunea ar putea fi rea, la fel şi pentru noi există mii de astfel de ispite cărora le cădem pradă zilnic, în mod inconştient de cele mai multe ori, şi care au început să facă parte din cotidianul prăfuit al existenţei noastre călduţ-creştine.

Una din aceste ispite de dreapta, care e frecventă în rândul celor care folosesc frecvent e-mailul şi serviciile de mesagerie instant (Messenger, Meebo, Skype etc.) e cea pe care eu o numesc „apocalipsa electronică”. Cu toţii primim zilnic mesaje de tipul: „Trimite această icoană făcătoare de minuni la încă zece contacte din lista ta, ca să nu ai zece ani de ghinion”, „Profeţia de la Fatima te ajută să ai o viaţă prosperă, dar numai dacă faci publică această rugăciune”, „Dă mai departe această rugăciune şi vei fi martorul unei minuni, dacă nu, vei avea parte de o mare catastrofă”, „Nu rupe lanţul de rugăciune, ca să nu fi lovit de o mare nenorocire” şi altele asemenea. Orice persoană care nu vrea să aibă de-a face cu mâna cea lungă a lui Dumnezeu, scapă de blestem printr-un simplu click.

Iată o ispită de dreapta extrem de periculoasă, care, odată cu clickul, aduce cu sine înfăptuirea concretă a unui păcat de moarte împotriva poruncii întâi al lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei în afară de mine; să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui”. În asemenea acţiuni, chipul lui Dumnezeu însuşi e asimilat unui idol, fiindcă cel care crede că Dumnezeu îl va pedepsi dacă nu trimite mai departe rugăciunea X ori iconiţa Y, se foloseşte greşit şi abuziv tocmai de cele sfinte pentru a perpetua o superstiţie. Acest idol intelectualist nu se deosebeşte cu nimic de idolatria practicată de vrăjitoarele cu patru clase, care folosesc imagini benefice (crucifixe, icoane) pentru a da o aură divină practicilor malefice. În plus, acest idol intelectualist insultă înfiorător însăşi inteligenţa şi bunăvoinţa Dumnezeului creştinilor, mult deasupra unor asemenea mărunte intrigi de curte care-i precupau pe zeii păgâni al Olimpului.

S-o spun de-a dreptul: o relaţie sănătoasă cu Dumnezeu nu se creează şi nici nu se întreţine prin mijlocirea unor asemenea bazaconii. Dimpotrivă, prin înfăptuirea acestora se nimiceşte şi bruma de relaţie existentă. Nici spovada, nici împărtăşania, nici participarea la Sfânta Liturghie, nici rugăciunea intimă, nici meditaţia personală, nici îndrumarea spirituală, nici formarea unei culturi duhovniceşti, niciuna din astea nu poate fi înlocuită de un click ori de alte asemenea practici superstiţioase. Vrei să fii în regulă cu Cel de Sus? Lasă click-ul şi mai dă o fugă pe la biserică! Şi rămâi la Liturghie, nu face din vizita asta una de complezenţă, de aprins lumânări şi pupat icoane. Vorbeşte cu Isus cu cuvintele tale, nu prin e-mailuri şi ppt-uri duioase scrise de alţii! Spune-i că-l iubeşti, în ciuda tuturor scăpărilor tale grosolane (dar nu include în listă lipsa click-ului, ci păcatele tale reale şi teribile). Cere-ţi iertare, prin spovadă, pentru trădările tale grave. Şi când o faci, pune pe listă şi superstiţia, dacă ai dat vreodată click-ul cu pricina. Şi cere-i Domnului iertare că, în loc să-l consideri o fiinţă vie, care trăieşte alături de tine şi te iubeşte, l-ai confundat cu unul din automatele acelea din staţiile de metrou: bagi fapte bune, îţi dă recompense; bagi fapte rele, iese un ciomag care-ţi încinge spinarea.

NB: Pentru cine nu crede asta şi trăieşte cu spaima apocalipsei declanşate din lipsa click-ului, pot să dau mărturie cu viaţa proprie: sunt bine, alive and kicking, deşi nu numai că nu dau niciodată mai departe texte de felul acesta, dar le transfer din inbox direct în trash, numai la citirea titlului. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt bântuită de alte ispite la fel de subtile, dar pe care încă nu mi-a fost dat să le discern ca atare.