Despre Mântuitorul, evanghelia de azi ne spune că „toţi […] se îmbulzeau ca să-l atingă” (Mc 3,10). Îmbulzeala este, cu siguranţă, o coordonată constantă a pietăţii populare de sorginte balcanică: în preajma marilor sărbători creştine, media relatează invariabil leşinuri, călcări în picioare şi bătăi în toată regula la cozile la pupat de moaşte ori de primit apă sfinţită. Evanghelia de azi ridică o întrebare legitimă: există şi îmbulzeală „bună”, în afara celei la sarmalele de hram şi altele aşişderea, asezonate cu pumnii şi picioarele de rigoare? Îndrăznesc să spun, cu mare convingere că da. Există îmbulzeala bună, corectă, sfioasă, discretă a sufletului care dă năvală către Cristos, pe care îl caută cu nesaţ nu la înghesuiala hramurilor făcătoare de minuni, ci în chilia interioară a inimii, nu în împlinirea unor formalisme religioase exterioare, ci în nimicirea măruntului eu înaintea măreţiei copleşitoare a dumnezeirii. Doar o astfel de îmbulzeală ne poate oferi lumina atingerii autentice a Mântuitorului. La restul, trebuie să ne mulţumim cu surogate.