„Vinul nou trebuie pus în burdufuri noi” (Mc 2,22). Cred că s-ar putea scrie (dacă nu s-a scris deja!) o carte întreagă pe marginea aceste remarci a lui Isus. Când inima noastră primeşte cuvântul (vinul), ea (burduful) devine cu totul nouă, renaşte la viaţă, începe să vieţuiască într-o realitate cu totul alta. Problema e că vinul e mereu nou (ori de câte ori auzim cuvântul, descoperim în el semnificaţii care ne surprind cu ineditul lor), pe când burduful nu are întotdeauna acea prospeţime cerută pentru a suporta efervescenţa cuvântului. Ce se întâmplă atunci? Inima nepregătită nu e capabilă să primească aşa cum se cuvine cuvântul. Ăsta ar fi un neajuns care priveşte strict inima personală. Dar mă gândesc şi la faptul, mult mai semnificativ, că un burduf nu se umple cu vin pentru sine, ci pentru a bucura nuntaşii de la masa împărăţiei. Daca inima mea nu e un burduf suficient de bun pentru a primi cuvântul, cum să-l dau eu mai departe, cum să-l revărs asupra lumii?