Scrierea cărţii despre vocaţia la preoţie mi-a prilejuit nişte întâlniri spirituale fantastice, a căror intensitate e greu de pus în cuvinte. Am perceput această întreprindere ca pe un adevărat parcurs spiritual personal, în asemenea măsură încât acum, la încheierea proiectului, mi-aş dori să o pot lua de la capăt. Pe Cale, am întâlnit suflete de o strălucire incredibilă… Şi cu unele, deşi nu le cunosc personal, am dezvoltat o relaţie interesantă, clădită pe Acela care ne aduce împreună pe toţi: Cristos.

Iar ieri mi s-a ivit prilejul de a medita asupra unui subiect foarte fierbinte pentru lumea în care trăim: relaţiile interumane, marcate sau nu de modernism şi modernitate, şi felul în care aceste relaţii ne transformă pe noi şi lumea din jur, lucrând în însăşi Relaţia noastră cu Dumnezeu.

După-amiază, în faţa calculatorului, intru în conversaţie pe messenger cu unul din aceste suflete depre care vorbeam mai devreme. Pr. I. e franciscan, iar eu glumesc pe seama lui, întrebându-l ce părere ar avea Francisc de tehnica modernă şi de un frate cu i-phone. La care el îmi spune, cu echilibru, că tehnică modernă e bună dacă-i folosită cu moderaţie, dând-mi drept pildă clipa prezentă, în care el se află blocat într-un aeroport peste mări şi ţări, iar eu, din biroul meu de acasă, pot să-i ţin de urât. Însă eu, cea prea copleşită de relaţiile astea robotizate, depersonalizate (în care parcă toată viaţa noastră e un uriaş  copy-paste şi nu mai ştim să fim noi înşine), nu am destulă fineţe sufletească să-i ţin companie virtuală cât pot de mult, căci mă grăbesc să ies şi să rezolv câteva chestiuni „de maximă importanţă” (adică perfect inutile) înainte de a pleca la meditaţia de seară de la iezuiţi.

Pe drum, primesc un telefon de la fr. T, călugăr şi el. Şi eu, cea căreia îi e lehamite de relaţiile depersonalizate, ce fac? După ce vorbim câteva minute, mă întreb, în mintea mea, de ce m-a sunat. Ca şi cum orice conversaţie interumană trebuie să aibă o finalitate practică imediată, din asta „pompieristică”, de felul: „scopul şi durata vizitei”. Când tocmai se conturează în mintea mea această întrebare (pe care nu am de gând să o şi rostesc), el îmi spune: „Te-am sunat fiindcă plec pentru câteva zile în Franţa şi voiam să ştiu ce mai faci şi să-ţi urez La mulţi ani, că nu am vorbit pe anul ăsta”. Pentru o fracţiune de secundă, sunt de-a dreptul siderată. Uau, mai există aşa ceva? Oameni care te sună DOAR ca să ştie ce mai faci? Chestiunea asta, în ochii lumii, e o pierdere completă de vreme. Şi tocmai eu, aia scârbită metafizic de relaţiile astea de tip fast-food (şi junk, totodată), chiar nu pot să înghit uşor bombonica asta pufoasă a unei astfel de întâmplări. Rumegând-o încă (şi desfătându-mă în neştire cu dulceaţa ei), ajung la iezuiţi…

Unde dau iarăşi, inevitabil, ochii cu propriile mele limite inter-relaţionale. De data asta limitele sunt cel dintre mine şi El. Pe care, desigur, le pun doar eu, raţionând şi raţionalizând excesiv ceva ce trebuie lăsat să fie aşa cum e: deschidere, eliberare, vastitate necuprinsă. Pe mine, pragmatică şi cu apucături barbare, în ciuda luminii pe care am simţit-o de câteva ori în rugăciune (lumină care aş crede că-mi e de ajuns ca să mă învăţ minte!),  mă apucă deseori avântul distructiv de a-l „turti” pe El într-o definiţie de tipul „Dumnezeu e atunci când…”. Asta e vorba pr. I, alt suflet interesant din cartea mea, datorită căruia mă aflu acum la iezuiţi. Adică mă apucă un fel de nebunie de a-l încadra pe El, cel necuprins, într-o limită fizică şi spirituală pe care eu să o pot controla, înţelege, ca şi când habar n-aş avea ce a zis sfântul Augustin: Si comprehendis non es Deus („Dacă îl înţelegi nu mai e Dumnezeu”).  

Ce caut eu la iezuiţi? Habar n-am. 1. L-am citit pe sfântul Ignaţiu de Loyola şi m-au uluit „mişcările lui lăuntrice”. 2. Am încercat de mai multe ori să fac meditaţie după capul meu, dar duhul meu prea lumesc m-a răpus. 3. Sunt captivată de felul liber, nonconformist, simplu, lipsit de orice formalism, în care pr. I îşi trăieşte relaţia cu Cristos. 4. Sunt însetată de ceva (sau Cineva?) pe care nu pot să-l definesc prea concret.

Deci, venirea mea aici e un amestec de curiozitate, nerăbdare, căutare, admiraţie. Nu ştiu nici eu prea bine ce e.

După meditaţia propriu-zisă, urmează Sfântă Liturghie de o frumuseţe aparte. Într-o capelă minusculă, al cărei altar e o masă ţărănească din lemn, din spatele căruia mă priveşte un Cristos răstignit pe o cruce cioplită… Dacă ar fi să-mi imaginez Liturghiile primilor creştini, cred că ar avea toate coordonatele acesteia… Libertate, simplitate, nimic formal, încorsetat în tipicul ritualistic… Părintele nu mai e personajul de acolo, de sus, din altar, ci e unul de-al nostru, printre noi, asemenea Domnului, hoinărind prin mulţimi, pe uliţele Galileii… Iar, în dialogul acesta firesc cu Isus cel prezent printre noi, am, pentru o clipă, sentimentul că El însuşi a coborât din tabernacol în mijlocul nostru, care adunaţi în cerc, îi cântăm, aproape în şoaptă, Confitemini Domino… La liturgia Cuvântului, lecţionarul se plimbă din mână în mână… rugăciunea credincioşilor (cea la care, de cele mai multe ori, auditoriul nici nu e atent la invocaţiile cărora le răspunde cu: „te rugăm, ascultă-ne”) cuprinde intenţiile exprimate liber ale celor de faţă, rugăciuni pentru oameni şi trăiri care ni l-au adus înaintea inimii pe Domnul… La liturgia euharistică rostim „Tatăl nostru” ţinându-ne de mâini şi ne rugăm cu toţii pentru pace… Frângerea pâinii are şi o coordonată fizică, fiindcă ne împărtăşim cu toţii din bucăţi de ostii mari, înmuiate în vinul făcut Sânge în carafa simplă de lut smălţuit… Dumnezeul cel care ştie să te surprindă la orice colţ al existenţei, iată-l acum, aşezat pe limba mea, în altă formă decât cea clasică, a ostiei cât un bănuţ cu care sunt obişnuită. Tot El, mereu acelaşi, mereu altfel… Ca şi prezenţa lui în această Liturghie „altfel”, de o libertate, simplitate copleşitoare… de un real… cu desăvâşire ireal…

La plecare, schimb câteva vorbe cu pr. I. De fapt, nu prea mai am vorbe (cum am de obicei, prea multe) şi îi spun că e o experienţă pe care trebuie să o diger puţin înainte de a fi în stare să vorbesc despre ea. Simt totuşi nevoia, să-i împartăşesc sărăcia mea din timpul meditaţiei: din 20 de minute, nu cred că am fost coerentă mai mult de unul singur… Iar el, cu aceeaşi lumină pe care o ataşează cu naturaleţe chiar şi celei mai prăpădite şi nevrednice experienţe posibile, îmi aminteşte o convingere personală, despre care mi-a mai vorbit cândva: „E grozav! Orice minut smuls tristeţii şi dat bucuriei e un câştig. La fel e şi cu orice minut smuls lumii şi dat Lui…”

La plecare, aflu pentru prima dată, ca această casă a iezuiţilor se numeşte Claudianum, după sfântul Claudiu de la Colombiere. Ce caut eu aici? Nu cred în întâmplări. Şi, chiar dacă ar fi să cred, matematic vorbind, care ar fi probabilitatea ca toate lucrurile astea, atât de subtil legate între ele, să dea năvală asupra mea în felul ăsta într-o singură zi?    

Drumul spre casă e mult prea scurt ca să cuprindă toate gândurile mele despre limitele pe care singuri ni le punem în relaţiile noastre, în primirea luminii, în atingerea Adevărului… Dar când ajung acasă, sunt mult mai fericită în neînţelegerile mele, mai mulţumită cu puţinătatea cunoaşterii, mai încrezătoare în El, mai tolerantă cu stângăciile şi inconsistenţa mea… Mult mai puţin înclinată să-l „turtesc” pe Dumnezeu în propriile mele limite, definiţii, explicaţii. Şi singurul lucru pe care simt nevoia să-l fac e să spun o rugăciune, aşa, nepregătită şi necalculată, precum cea de la Liturghie, pentru trei suflete care, fără a avea ştiinţă unul de altul, mi l-au adus azi mai aproape pe Cristos: unul blocat pe un aeroport departe, altul în drum spre Franţa, iar altul care, când a ridicat la cer două vase de lut în care urma să vină Isus, a ţinut în mâinile lui şi inima mea, cârpită şi trădătoare, cea mai amărâtă jertfă de prezentat Domnului, dar şi singura pe care i-o pot da…