Sf. Francisc şi leprosul

Fii-mea a fost suspectă de gripă nouă. Desigur, aşa cum ni s-a spus de la spital, o formă uşoară, nimic care să producă cine ştie ce îngrijorare, dar pentru care s-a menţinut recomandarea izolării la domiciliu. Acum pericolul a trecut, suspiciunea nu s-a confirmat (probabil că a fost o manifestare a psihozei generale care a cuprins ţara pe acest temei), iar perioada de izolare (în care am stat în casă alături de ea) s-a consumat. Însă această izolare mi-a prilejuit o meditaţie foarte concretă asupra a două momente spirituale anume: primul, extras din viaţa sfântul Francisc din Assisi, al doilea, din Evanghelia după Luca. Se spune că, la începutul convertirii sale, Francisc cel nebun după Cristos a întâlnit în peregrinările sale un lepros, pe care, din iubire faţă de Domnul, l-a sărutat. Am coroborat întotdeauna acest episod franciscan cu vorbele lui Cristos de la trimiterea apostolilor: „Iată, v-am dat puterea să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea duşmanului şi nimic nu vă va vătăma” (Lc 10,19). Şi am înţeles că forţa ucenicului de a face gesturi din acestea extreme îşi trage seva dintr-o atitudine pe care numai o credinţă foarte puternică ţi-o poate pune în inimă: curajul de a iubi până la capăt, asemenea lui Cristos. Ucenicul adevărat nu se teme de nimic, nu se dă în lături de la nimic pentru a manifesta iubirea faţă de fratele său, fiindcă ştie că „atunci când e slab, e tare” (2Cor 12,10) prin puterea Domnului, care locuieşte în el prin credinţă. Şi nu am putut să nu mă gândesc că şi modalitatea de abordare a leprosului îi distinge pe oamenii lui Dumnezeu de oamenii din lume. Mi-am amintit un moment petrecut cu câteva luni în urmă, când la mănăstire s-a comemorat moartea pr. Philippe, acesta fiind totodată prilej de cunoaştere a noilor fraţi şi a noului superior. La agapa din curtea mănăstirii, pr. Dan făcea prezentările între noii fraţi şi obişnuiţii mănăstirii. Iar când a ajuns la mine, eu am început să „zornăi din clopoţei”, precum leproşii din vremurile Cărţii Sfinte: clinc-clinc, am o viroză, nu vreau îmbolnăvesc pe nimeni, de aceea nu vreau să dau mâna şi nici nu vreau să stau prea aproape de nimeni, clinc-clinc… Doar că, îndată ce eu zornăiam, fiecare din fraţi (fără excepţie) aborda exact atitudinea inversă a omului lângă care strănuţi în metrou: reducerea proximităţii dintre noi, strângerea şi mai accentuată a mâinii, zăbovirea în preajma mea. Îmi amintesc că, în seara aceea, în drum spre casă, mă gândeam ce mângâiere au fost pentru mine, suferind de o banală viroză, acele gesturi aparent banale la rândul lor, dar încărcate cu atâta semnificaţie spirituală şi, în esenţă, de iubire pură. Şi tot la fraţi, în urmă cu două săptămâni, stăteam de vorbă în bucătăria mănăstirii cu fr. Denis, de la Misionarii Carităţii, exact despre acest lucru: despre puterea de a săruta leprosul. Fratele îmi povestea despre slujirea lor printre cei mai năpăstuiţi de soartă, oamenii străzii, şi despre cum aceştia tânjesc după atenţie, după afecţiune, după o vorbă bună, în ultimă instanţă, după „sărutarea leprosului”. Iar eu îi spuneam, la rândul meu, că lecţia aceasta trebuie predată tuturor creştinilor simandicoşi, mai ales celor ataşaţi de confort ca mine, care nu concep să-şi jertfească timpul în compania unor oameni atât de diferiţi de ei. Concluzii? 1. Există momente în care Dumnezeu ne pune în pielea leprosului. Şi atunci el vrea de la noi să ne deschidem inima înaintea lui Francisc, să arătăm recunoştinţă, să tragem învăţături care să ne ajute şi pe noi să acţionăm corect la inversarea paradigmei. Există momente în viaţă în care Dumnezeu ne pune în pielea lui Francisc. Şi atunci el ne cheamă să mângâiem, să oblojim răni, fără rezerve, fără teamă, fără a ne gândi nici o secundă la noi, ci numai la lepros, avându-l înaintea ochilor pe Isus. 2. În ambele posturi, Dumnezeu aşteaptă de la noi să relaţionăm evanghelic cu aproapele noastru relaţionând mai întâi corect cu El. Ce înseamnă a relaţiona corect cu Isus? A-ţi pune toată încrederea în El, a te lăsa condus de El, a nu te teme de nimic şi a iubi pe toată lumea, din dragoste pentru El. A nu face nimic altceva decât a urma îndemnul adresat de el ucenicilor: „Nu vă temeţi!” (Mt 10,31). 3. Lepra nu e doar afecţiunea fizică foarte concretă, contagioasă, zornăitoare din clopoţei. Lepra e şi boala spirituală, de cel mai multe ori parşiv de discretă: însingurarea, deznădejdea, spaima, depărtarea de Cristos. Pentru fiecare dintre aceşti leproşi, Domnul îl chemă pe ucenicul adevărat să găsească mângâierea potrivită, care e tocmai aceea pe care omul din lume ar respinge-o: pentru boala concretă, mângâierea fizică; pentru boala spirituală, mângâierea sfatului, a ascultării. Şi am înţeles că, dacă eu nu am primit „sărutarea leprosului” în această perioadă de izolare e un semn de la Domnul că nici eu nu ştiu să o dau, că nu am avut curajul de a pune în practică, la rândul meu, cele învăţate de la mănăstire, de la Francisc, de la evanghelie. Prilej de a-mi propune (cu timiditate, dar cu şi mai multă încredere în harul Lui) să fiu la rândul meu Francisc, adică ucenic adevărat, în stare de a lăsa deoparte prejudecăţile, calculele, lipsa de curaj şi temerile, pentru a oferi, oriunde este nevoie de ea, „sărutarea leprosului”. Dacă voi reuşi, va fi numai datorită harului lui Isus. Dacă nu, va fi numai din cauza slăbiciunii şi necredinţei mele.