„Cine va căuta să-şi salveze viaţa o va pierde; iar cine o va pierde acela o va salva” (Lc 17,33). În ochii lumii, omul, stăpân pe propria viaţă, caută să şi-o salveze agăţându-se de idoli: succes, carieră, bani, înconjurându-se cu o fericire iluzorie. În optica lui Dumnezeu, cel care-şi jertfeşte viaţa pentru El, şi-a dobândit veşnicia. Ce e martiriul? Sabia, focul, tortura, orice fel de moarte violentă pentru apărarea credinţei? Da. Dar şi asumarea cu răbdare a încercărilor, a suferinţei, a sfâşierii inimii… Statornicia în credinţă în mijlocul furtunii. Adică un şef imposibil tolerat cu iubire. Un soţ violent tratat cu rugăciune. O sărăcie cumplită asumată în duhul evangheliei. Martiriul înseamnă a suferi cu bucurie şi răbdare, din dragoste pentru Domnul, o circumstanţă care pe unul care nu e ucenic îl conduce la revoltă, la disperare, la prăbuşire… Şi acesta, ca şi cel al sfinţilor martiri din calendar, e un fel de „pierdere a vieţii” care duce la mântuire.