Isus descrie împărăţia cerului ca pe un copac în ale cărui ramuri bogate „păsările cerului şi-au făcut cuiburi” (Lc 13,19). Noţiunea aceasta de cuib reflectă esenţialmente şi deosebit de expresiv grija Tatălui nostru ceresc pentru „puişorii” lui. Un pui este total dependent de iubirea şi ocrotirea părintelui; el e păzit, în lăcaşul cald şi odihnitor al cuibului, de orice primejdii din afară. Părintele îi oferă, necondiţionat şi înainte ca el să o ceară, toate cele trebuincioase vieţii: hrană, adăpost, protecţie. Este întocmai ceea ce face pentru fiecare din noi Tatăl ceresc. Există un frumos obicei de Crăciun, conform căruia, până în ziua sărbătoririi Naşterii Domnului, copiii familiei (dar nu numai ei), aşează în ieslea lui Isus câte un fir de paie pentru fiecare faptă bună făcută. Aşa văd şi cuibul nostru din rai: cu fiecare faptă bună, el se întăreşte, cu fiecare păcat, se destramă. Cu alte cuvinte, cum ne aşternem aici pe pământ, aşa vom trăi în veşnicie. Câte paie am pus azi în cuibul nostru?