„Daţi de pomană cele din interior” (Lc 11,41), îi îndeamnă Isus pe fariseii făţarnici. Milostenia sufletească are o dimensiune pe care cea trupească o eludează: dacă atunci când dăm de pomană (bani, mâncare, haine etc.) umilinţa este asumată exclusiv de primitor (în vreme ce „filantropul” poate face din asta chiar un prilej de mândrie personală), la nivelul pomenii „interioare”, umilinţa mai mare îi aparţine donatorului: a te apleca cu bunăvoinţă asupra unui cerşetor, a-l săruta pe lepros (asemenea sfântului Francisc), a-i spune o vorbă bună unui semen căzut în şanţ, câţi dintre noi putem face asta? Oare de ce facem atât de puţină milostenie sufletească şi oare de ce în milostenia trupească ne aflăm, atât de des, în postura arogantă şi autosuficientă a fariseilor împlinitori al Legii?