M-am dus azi la sesiunea de conferinţe organizate la Academia Română în cinstea aniversării centenarului bisericii „Sf. Vasile cel Mare”, având o triplă motivaţie. Mai întâi, pentru a fi alături de fraţii greco-catolici (faţă de al căror trecut memorabil am un mare respect), de a-l reîntâlni pe blândul părinte Ioan Dăneţ (parohul actual al bisericii din str. Polonă) şi de a aprofunda o pagină din istoria unui sfânt lăcaş de care se leagă numele Mons. Vladimir Ghika, pe care îl iubesc ca pe un bun prieten. În al doilea rând, ştiam că va conferenţia pr. dr. Ionuţ Strejac, secretar al Nunţiaturii Apostolice la Varşovia, deţinător al unui doctorat în drept ecleziastic cu o lucrare în tema zilei („Credincioşii greco-catolici în teritoriile Bisericii latine. Realitatea istorico-juridică în Arhidieceza de Bucureşti (1814-1926)”), care, dincolo de toate titlurile acestea pompoase e un om extraordinar de cald, care efectiv radiază bucurie, un preot minunat, viu, pe care am avut privilegiul să-l cunosc de curând, cu ocazia unui dialog foarte lung (un adevărat regal!) care va fi inserat în proiectul la care lucrez acum. Şi, last but not least, m-am dus azi la Academie pentru a-l vedea şi asculta conferenţiind live pe Cristian Bădiliţă, faţă de care cititorii acestui blog ştiu deja că am o admiraţie deosebită. Patrolog (istoric al creştinismului timpuriu şi mai puţin teolog, cum îi place să se numească), cu un doctorat la Paris (Sorbona), eseist de excepţie şi poet interesant, coordonator al excelentei ediţii critice a Septuagintei, Cristian Bădiliţă e o mândrie pentru generaţia din care fac şi eu parte. Deşi i-am citit şi răscitit toate cărţile (nu puţine la număr), nu am avut până astăzi privilegiul de a-l cunoaşte personal.
E foarte interesant fenomenul aceasta, de vizualizare concretă a unui subiect pipăit doar prin mijlocirea imaginaţiei, al aprofundării teoretice a unor anumite concepte, lucrări, persoane, urmată de impactul pe care o cunoaştere a priori îl poate avea asupra întâlnirii nemijlocite cu subiectul acestei aprofundări. Unul dintre artiştii mei preferaţi e Fra Angelico, pe care l-am întors pe toate feţele timp de ani de zile, iar una din lucrările sale pe care o iubesc în chip deosebit e „Încoronarea Fecioarei”: ştiam din albumele de artă toate detaliile de o extraordinară fineţe ale acestei picturi, însă când am avut-o înaintea ochilor, la Luvru, efectiv mi s-a tăiat respiraţia. La fel, îl disecasem în fel şi chip (istoric, tehnic, artistic), pe Moise al lui Michelangelo şi, cu toate că ştiam despre el tot ce se poate şti, acum un an, pe la ora 7 într-o dimineaţă de duminică, înainte a mă urca în avionul de Bucureşti, am pierdut complet noţiunea timpului, contemplându-l la numai doi metri de mine, în San Pietro in Vincoli, la Roma… De fiecare dată, întâlnirea fizică, nemijlocită cu subiectul despre care ştiam toate detaliile l-a luminat, l-a desăvârşit, a adăugat un plus de bucurie, de… je ne sais quoi în relaţia dintre mine şi subiectul cu pricina.
Păstrând proporţiile, e prima dată când fac experienţa asta cu un subiect în carne şi oase. Am citit (nu doar o dată) tot ce a scris Cristian Bădiliţă. Iar omul de dincolo de textele pe care le am în minte, a desăvârşit imaginea pe care mi-am făcut-o despre el doar citindu-l: un cărturar de un excepţional bun-simţ, fără nici o urmă de aroganţă intelectuală, deopotrivă sobru şi simpatic, maliţios şi binevoitor. A conferenţiat liber, colocvial, dar foarte erudit, despre spiritualitatea sfântului Ioan Cassian, pe care l-a apreciat ca „greco-catolic avant la lettre”.
În pauza de după conferinţă, am stat puţin de vorbă cu pr. Ionuţ Strejac, care m-a întrebat cum mai merge proiectul la care lucrez. I-am spus că, aşa cum Domnul nu încetează niciodată a mă uimi, El nu se dezminte nici în privinţa aceasta, uluindu-mă prin felul în care, imprimând acestui proiect o traiectorie care, deşi iniţial părea a fi altceva decât îmi propusesem, m-a făcut să înţeleg că acest material e numai meritul Lui, iar eu sunt un biet scrib nevrednic.
La finalul sesiunii, o cunoştinţă comună (Alin Tat, preşedintele AGRU) mă prezintă lui Cristian Bădiliţă. Îl rog să-mi dea un autograf pe „Orthodoxie versus ortodoxie” apărută la începutul anului şi pe care mi-am adus-o de acasă deliberat pentru acest scop. Nu mă întreabă textual, dar se ghiceşte în privirea lui întrebarea: „De ce tocmai asta”? (restul auditoriului cumpărase ultima apariţie – „Ştiinţă, dragoste, credinţă” – de la standul din holul sălii de conferinţă şi pe aceea o prezenta la semnat). „E preferata mea”. „Interesant”, spune el, „şi a mea”. Cât se buzunăreşte după un instrument de scris (pe care nu îl găseşte, aşa că i-l dau pe al meu) şi caută cuvintele potrivite pentru a semna cartea uneia care i-a mărturisit deja că a citit tot ce a publicat, mă folosesc de moment pentru a-i pune o întrebare pe care am „copt-o” tot timpul conferinţei: Ce-ar zice de o contribuţie la proiectul meu, pornind de la portretul unui preot care revine des în textele sale? Îi povestesc în două vorbe despre proiect şi spune că îl găseşte interesant. Apoi începe să-mi vorbească spontan despre preotul respectiv, bun prieten pe care nu l-a mai văzut de multă vreme, dar care, după cum îmi spune, în ochii lui rămâne un adevărat sfânt. Aşadar, nu numai autorul, dar şi personajul capătă viaţă azi sub ochii mei. Schimbăm cărţile de vizită, despărţindu-ne cu promisiunea din partea lui că va analiza această idee şi modul în care poate contribui la ea.
Ce pot spera mai mult? Planurile sunt, aşa cum am spus-o deja, numai ale Lui. Şi numai dacă El consideră potrivit scopului său, va pune între aceleaşi coperţi numele lui Bădiliţă alături de cel al unei nobody într-ale scrisului ca mine. Şi dacă va fi aşa, şi dacă nu, tot ce pot să spun e: Gratias Deo!
Sa fiu sincer mie nu ii cunosc opera lui Badilita dar as vrea sa imi expun parerea despre un articol al acestuia privind „ereziile catolice” de pe siteul grecocatolica.org .
Nu mi-a placut tonul articolului,nici esenta lui-arunca toata vina pentru faptul ca despartirea care exista intre bisericile ortodoxa si catolica in carca ortodocsilor,a nedeschiderii acestora spre dialog .
Iar la sfarsit pune capac spunand ca nu eccepta decat parerile teologilor-deci credinciosii simpli ii reduce la o masa inerta care nu au dreptul la opinie in materie de credinta .
Si nu mi-a mai placut ceva pe acel site-comentariile pline de venin ,rautate si intoleranta atat ale ortodocsilor cat si ale grecocatolicilor .
Cat despre „spiritualitatea sfântului Ioan Cassian, pe care l-a apreciat ca „greco-catolic avant la lettre””,chiar nu stiu ce sa spun-cel mai bine sa citim viata Sfantului Ioan Casian ROMA^NUL .
Eu unul nici nu sunt de acord cu unirea ortodoxiei cu alte biserici sau miscari spirituale-imi place sa traiesc o ortodoxie curata si pura .
Pax vobiscum !
Et cum spiritu tuo! frate Tutenes.
În biografia sfântului Ioan Cassian ni se descoperă o punte între Răsărit şi Apus. Una foarte concretă, nu una teoretică. Iar numele corect al sfântului este ROMANUL (adică de la Roma, unde a vieţuit un deceniu şi a fost hirotonit preot), nu ROMÂNUL (în sec. 5 nu exista România!).Vezi aici sinaxar: http://www.univ-ovidius.ro/btcassian/SINAXAR_ORTODOX/sfinti/februarie/cuviosul_ioan_cassian_romanul.htm
Draga Claudia,nu m-ai inteles .
Asa cum Badilita l-a botezat greco-catolic desi atunci nici vorba de asa ceva eu am vrut sa subliniez ca intemeietorul monahismului din apus a plecat din acest spatiu geografic !
Sigur, sintagma lui Badilita a pornit tocmai de la aceasta realitate de necontestat pe care o subliniezi tu. Iar justificarea sintagmei e tocmai aceasta imbinare de Orient si Occident din biografia lui, care aduce cu imbinare din Orient si Occident din greco-catolicism: fratii greco-catolici sunt un trup bizantin cu o inima romana. Da, eticheta „greco-catolic” aplicata lui Cassian e vadit anacronica, dar cred ca ideea pe care o ilustreaza e foarte in regula.
I-as fi dat mai mult credit lui Badilita daca ar fi scris si despre „catolicismul” catolicismului,asa cum a scris despre „ortodoxismul” ortodoxiei .
Parerea mea e ca e filocatolic si antiortodox .Adica daca a vazut paiul ortodocsilor ar fi fost bine sa vada si paiul catolicilor .
Si mi-ar fi placut sa demeste pe cei care apartin de „secta comunisto securista” , sa le spuna pe nume .
Pana atunci cred ca mult zgomot pentru nimic .
Parerea mea personala e ca respectivii trebuiau depusi din treapta, si aici nu sunt de acord cu politica BOR .
Daca l-ai citi, ai observa ca vede si paiul catolic… Chiar iti recomand sincer sa-l citesti, ai sa-ti schimbi parerea…
Recunosc ca nu am citit decat cateva articole ale lui,insa din acelea reiese exact ce am spus mai devreme .
Probabil ca as fi fost mult mai motivat sa-l citesc daca acele articole ar fi fost mai obiective .
Imi permit sa spun ca motivarea trebuie sa vina din nevoia de cunoastere. Cred ca numai asa, pastrand mintea deschisa, poti vedea ca nu intotdeauna lucrurile stau neaparat asa cum crezi tu. Vorbesc la modul general… valabil pentru oricine, oricand, oriunde…
Foarte frumos articol Claudia. Mie, personal, mi-au fost de folos unele aspecte. Iti multumesc ca ma pui in contact indirect cu aceste manifestari culturale, pe fond religios, din Bucuresti, printre putinele orase din Romania unde isi mai gasesc locul asemenea argumente puse in atentia culturii din Romania. Nu am idee cat a fost de bine perceptat dar merita incurajate si sustinute. Simpla prezenta, sincera si din interes viu poate insemna incurajare.
In amicitia Christi!
Padre,
Am fost bucuroasa sa vad ca au participat cam 200 de persoane, ceea ce arata ca Biserica Greco-Catolica e o biserica frumoasa si vie. Iar calitatea prelegerilor a fost realmente academica. E adevarat ca asemenea manifestari nu sunt atat de dese cum ar trebui, dar sunt atat de dense si constituie prilej de intalniri atat de frumoase incat, sigur, calitatea trece pe primul loc, inaintea cantitatii. Pentru cei interesati, am inregistrat toate cele aproape 5 ore de conferinta si le pot pune la dispozitie…
Nevoia mea de cunoastere privind scrierile lui Badilita a pierit odata cu intoleranta lui vadita la adresa BOR.
Cred ca mi-ar fi fost mult stimulata daca pentru scopul de a inlatura tensiunile si neantelegerile dintre biserica ortodoxa si catolica , in articolele respective pe langa infierarea ortodocsilor ar fi avut si o apreciere cat de mica pentru acestia .
Personal nu cred ca printr-un asemenea limbaj intolerant reuseste sa apropie pe reprezentantii celor doua tabere .
Cat despre nevoia de cunoastere imi rezerv dreptul de a apela deocamdata la teologi mult mai in masura decat Badilita ;poate cand voi ajunge sa-i citesc pe toti voi apela si la el .
Claudia,
Imi cer scuze..ca fac eu o recomandare .din suflet ..lui Tutenes….sa citeasca cartea lui Ioan Ploscaru,” Lanturi si Teroare”, ed. Signata….apoi mai vorbim. Numai bine!Ortodoxi, catolici sau protestanti…tot ai Domnului suntem!
Tereza
Claudia,
Imi cer scuze..ca fac eu o recomandare .din suflet ..lui Tutenes….sa citeasca cartea lui Ioan Ploscaru,” Lanturi si Teroare”, ed. Signata….apoi mai vorbim. Numai bine!Ortodoxi, catolici sau protestanti…tot ai Domnului suntem!
Draga liliana
nu sunt de parerea ta ca toti suntem ai Domnului.
Sau mai bine spus,toti suntem ai Lui dar nu toti ajungem la El.
Cred ca in ritmul asta in care apar noile „curente spirituale” si secte,in curand nu va ramane mare lucru de noi .
Daca de catolici am o parere cat de cat buna,nu acelasi lucru pot sa-l spun de protestanti si neoprotestanti .
Nici de ortodocsi nu am o parere foarte magulitoare .
Au inceput sa apara fara nerusinare acei lupi in piei de oaie .
Nu contest suferinta prin care au trecut unii ierarhi clerici si credincioasi grecocatolici si catolici in vremea comunismului,insa de acelasi tratament au avut parte si ortodocsii .
Si cred ca am scris mai sus ca ar fi trebuit depusi din functii toti clericii ortodocsi colaboratori .
Dar in Biserica Catolica oare nu s-au infiltrat securistii ?