M-am dus azi la sesiunea de conferinţe organizate la Academia Română în cinstea aniversării centenarului bisericii „Sf. Vasile cel Mare”, având o triplă motivaţie. Mai întâi, pentru a fi alături de fraţii greco-catolici (faţă de al căror trecut memorabil am un mare respect), de a-l reîntâlni pe blândul părinte Ioan Dăneţ (parohul actual al bisericii din str. Polonă) şi de a aprofunda o pagină din istoria unui sfânt lăcaş de care se leagă numele Mons. Vladimir Ghika, pe care îl iubesc ca pe un bun prieten. În al doilea rând, ştiam că va conferenţia pr. dr. Ionuţ Strejac, secretar al Nunţiaturii Apostolice la Varşovia, deţinător al unui doctorat în drept ecleziastic cu o lucrare în tema zilei („Credincioşii greco-catolici în teritoriile Bisericii latine. Realitatea istorico-juridică în Arhidieceza de Bucureşti (1814-1926)”), care, dincolo de toate titlurile acestea pompoase e un om extraordinar de cald, care efectiv radiază bucurie, un preot minunat, viu, pe care am avut privilegiul să-l cunosc de curând, cu ocazia unui dialog foarte lung (un adevărat regal!) care va fi inserat în proiectul la care lucrez acum. Şi, last but not least, m-am dus azi la Academie pentru a-l vedea şi asculta conferenţiind live pe Cristian Bădiliţă, faţă de care cititorii acestui blog ştiu deja că am o admiraţie deosebită. Patrolog (istoric al creştinismului timpuriu şi mai puţin teolog, cum îi place să se numească), cu un doctorat la Paris (Sorbona), eseist de excepţie şi poet interesant, coordonator al excelentei ediţii critice a Septuagintei, Cristian Bădiliţă e o mândrie pentru generaţia din care fac şi eu parte. Deşi i-am citit şi răscitit toate cărţile (nu puţine la număr), nu am avut până astăzi privilegiul de a-l cunoaşte personal.

E foarte interesant fenomenul aceasta, de vizualizare concretă a unui subiect pipăit doar prin mijlocirea imaginaţiei, al aprofundării teoretice a unor anumite concepte, lucrări, persoane, urmată de impactul pe care o cunoaştere a priori îl poate avea asupra întâlnirii nemijlocite cu subiectul acestei aprofundări. Unul dintre artiştii mei preferaţi e Fra Angelico, pe care l-am întors pe toate feţele timp de ani de zile, iar una din lucrările sale pe care o iubesc în chip deosebit e „Încoronarea Fecioarei”: ştiam din albumele de artă toate detaliile de o extraordinară fineţe ale acestei picturi, însă când am avut-o înaintea ochilor, la Luvru, efectiv mi s-a tăiat respiraţia. La fel, îl disecasem în fel şi chip (istoric, tehnic, artistic), pe Moise al lui Michelangelo şi, cu toate că ştiam despre el tot ce se poate şti, acum un an, pe la ora 7 într-o dimineaţă de duminică, înainte a mă urca în avionul de Bucureşti, am pierdut complet noţiunea timpului, contemplându-l la numai doi metri de mine, în San Pietro in Vincoli, la Roma… De fiecare dată, întâlnirea fizică, nemijlocită cu subiectul despre care ştiam toate detaliile l-a luminat, l-a desăvârşit, a adăugat un plus de bucurie, de… je ne sais quoi în relaţia dintre mine şi subiectul cu pricina.   

Păstrând proporţiile, e prima dată când fac experienţa asta cu un subiect în carne şi oase. Am citit (nu doar o dată) tot ce a scris Cristian Bădiliţă. Iar omul de dincolo de textele pe care le am în minte, a desăvârşit imaginea pe care mi-am făcut-o despre el doar citindu-l: un cărturar de un excepţional bun-simţ, fără nici o urmă de aroganţă intelectuală, deopotrivă sobru şi simpatic, maliţios şi binevoitor. A conferenţiat liber, colocvial, dar foarte erudit, despre spiritualitatea sfântului Ioan Cassian, pe care l-a apreciat ca „greco-catolic avant la lettre”. 

În pauza de după conferinţă, am stat puţin de vorbă cu pr. Ionuţ Strejac, care m-a întrebat cum mai merge proiectul la care lucrez. I-am spus că, aşa cum Domnul nu încetează niciodată a mă uimi, El nu se dezminte nici în privinţa aceasta, uluindu-mă prin felul în care, imprimând acestui proiect o traiectorie care, deşi iniţial părea a fi altceva decât îmi propusesem, m-a făcut să înţeleg că acest material e numai meritul Lui, iar eu sunt un biet scrib nevrednic.

La finalul sesiunii, o cunoştinţă comună (Alin Tat, preşedintele AGRU) mă prezintă lui Cristian Bădiliţă. Îl rog să-mi dea un autograf pe „Orthodoxie versus ortodoxie” apărută la începutul anului şi pe care mi-am adus-o de acasă deliberat pentru acest scop. Nu mă întreabă textual, dar se ghiceşte în privirea lui întrebarea: „De ce tocmai asta”? (restul auditoriului cumpărase ultima apariţie – „Ştiinţă, dragoste, credinţă” – de la standul din holul sălii de conferinţă şi pe aceea o prezenta la semnat). „E preferata mea”. „Interesant”, spune el, „şi a mea”. Cât se buzunăreşte după un instrument de scris (pe care nu îl găseşte, aşa că i-l dau pe al meu) şi caută cuvintele potrivite pentru a semna cartea uneia care i-a mărturisit deja că a citit tot ce a publicat, mă folosesc de moment pentru a-i pune o întrebare pe care am „copt-o” tot timpul conferinţei: Ce-ar zice de o contribuţie la proiectul meu, pornind de la portretul unui preot care revine des în textele sale? Îi povestesc în două vorbe despre proiect şi spune că îl găseşte interesant. Apoi începe să-mi vorbească spontan despre preotul respectiv, bun prieten pe care nu l-a mai văzut de multă vreme, dar care, după cum îmi spune, în ochii lui rămâne un adevărat sfânt. Aşadar, nu numai autorul, dar şi personajul capătă viaţă azi sub ochii mei. Schimbăm cărţile de vizită, despărţindu-ne cu promisiunea din partea lui că va analiza această idee şi modul în care poate contribui la ea.

Ce pot spera mai mult? Planurile sunt, aşa cum am spus-o deja, numai ale Lui. Şi numai dacă El consideră potrivit scopului său, va pune între aceleaşi coperţi numele lui Bădiliţă alături de cel al unei nobody într-ale scrisului ca mine. Şi dacă va fi aşa, şi dacă nu, tot ce pot să spun e: Gratias Deo!

Anunțuri