P1000017

Zilele trecute vorbeam cu o prietenă dragă inimii mele despre simplitate; ea îmi împărtăşea gândurile ei, în care, printre altele, relaţiona acest concept raportat la inimă şi cu nevoia de simplitate în înfăţişarea fizică, pe care o considera o rezultantă a dobândirii simplităţii interioare. Cu alte cuvinte, spunea prietena mea (şi eu o aprobam), renunţarea la  trucurile seducţiei feminine (vopsele, machiaj etc.) nu e un mijloc de ajungere la simplitatea inimii (fiindcă ar fi un artificiu), ci, mai curând, lucrurile stau invers, adică simplitatea inimii te determină să corelezi exteriorul cu interiorul. Prima e cauză, a doua, efect.

Aseară, pe pajiştea din faţa grajdului improvizat în sală de mese de la mănăstirea fraţilor Sfântului Ioan, am înţeles şi mai concret sensul simplităţii. Simplitatea, ca şi concept, poate avea înţelesuri care mai de care mai subiective, raportate de caracterul, personalitatea şi temperamentul fiecăruia din noi. Însă, în sens absolut, cred că simplitatea nu este decât una, la fel ca şi adevărul. Nu vreau să fac o prelegere filosofică pe marginea conceptului. Dimpotrivă, vreau să vă explic ce înseamnă pentru mine, fizic, palpabil, concret, simplitatea.

Simplitate. Adoraţia în tăcere, în capela amenajată în fostul grajd, pavată cu cărămizi arse şi spoită cu var alb, cu băncuţele cioplite din lemn aspru… în care Isus trebuie să se simtă perfect acasă, precum în sărăcăciosul grajd din Betleem… Mirosul colbului uliţei, al fânului proaspăt cosit… solemnitatea Adoraţiei întreruptă, bucolic, dar şi mistic aproape, de behăitul unui ied care se aude de undeva din apropiere… Încheierea cu Angelus, mental, cadenţat de bătaia clopotului de pe pajişte…

Simplitate. Masa, căreia i-aş spune mai curând agapă, fiindcă masa la mănăstire este întotdeauna mai curând prilej de comuniune şi de hrană sufletească, decât simpla alimentare a trupului cu cele trebuincioase vieţii; practic, mâncarea efectivă e total irelevantă în contextul în care are loc întotdeauna masa, în jurul căreia ne-am adunat, de astă dată, sub cerul liber… acompaniaţi, în depărtare de toate onomatopeele animalelor de la fermă.

Simplitate. Călugărul cu care am stat de vorbă aseară. Care vieţuieşte într-o chilie minusculă, din lemn, aruncată într-o doară pe pajiştea înverzită. Alura aristocratică, de o eleganţă incontestabilă, nativă, nestudiată, ce transpare dincolo de veşmântul lui monahal ponosit, de picioarele prăfuite încălţate cu sandale romane, de chipul lui ars de soare… Intelectual fin, erudit discret, vizitat frecvent în clauzura lui de oameni de cultură ai lumii şi timpurilor noastre. Contemplativ (cartuzian „ratat”, cu spune el însuşi, râzând), dar cu un remarcabil şi sensibil simţ al umorului… îndrăgostit nebuneşte de Domnul, de evanghelie, de cruce, pe care le propovăduieşte – viu –  cu bucurie, cu pace, cu infinită iubire, dar şi cu sabia cuvântului, „la timp potrivit şi la timp nepotrivit” (2Tim 3,16), un suflet care trăieşte în cel mai concret, simplu şi nemetaforic chip gândul sfântului Paul: „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia” (1Cor 9,16).

Simplitate. Masa încropită din bucatele de la fermă, la care se adaugă ce a adus fiecare de acasă… Cartofii fierţi în coajă (pe care père îi mănâncă nedecojiţi). Împărtăşirea din timpul mesei. Comuniunea de la spălatul vaselor. Îngenuncherea pe podeaua prăfuită din chirpici, înaintea icoanei Maicii Domnului, luminată, în beznă, doar de licărul de catifea al candelei… Cântarea (îngerească) Salve, Regina şi sublima rugăciune a Fer. Charles de Foucauld, părinte al deşertului din vremurile moderne, pe care v-o împărtăşesc în subsolul acestei meditaţii…

Simplitate. Felul în care gestul sărutului mâinii omului lui Dumnezeu are aici valenţa lui corectă şi autentică. La fel ca şi binecuvântarea, semn al crucii care înlocuieşte, tacit, salutul…

Cred că simplitatea e un avatar al frumuseţii autentice, pentru că reduce esteticul (fie el artistic ori spiritual), la esenţă, înlăturând poleiala, lipsa de sinceritate, masca de adevăr care plăsmuieşte pseudo-realul. Ideea de duioşie e falsă în ceea ce priveşte simplitatea. Dimpotrivă, simplitatea e greu de atins tocmai pentru că e austeră, elimină tot ceea ce e de prisos, ceea ce ne ţine departe de esenţă. Esenţă care este nu un concept, o teorie, ci o persoană: Cristos Domnul.

 

Rugăciunea de încredinţare a Fer. Charles de Foucauld

Tată, mă abandonez în mâinile tale. Fă cu mine orice îţi place. Orice ai face cu mine, îţi mulţumesc. Sunt gata la orice, primesc orice. Vreau numai să se împlinească voinţa ta în mine, în toate făpturile tale, şi nu doresc nimic altceva, Dumnezeul meu. Îmi aşez sufletul în mâinile tale. Ţi-l dăruiesc, Dumnezeule, cu toată dragostea inimii mele, căci te iubesc şi această iubire mă îndeamnă cu putere să mă dăruiesc, să mă aşez în mâinile tale, fără măsură, cu nemărginită încredere, fiindcă tu eşti Tatăl meu.  

Anunțuri