jesus

Texte din capitolul omonim din volumul „Cred în Isus Cristos” de pr. Claudiu Dumea, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2006, pag. 364-378     

Iubirea lui Isus nu e sentimentalism, ci e o iubire autoritară, energică, virilă, exigentă, şocantă, dură, severă când e cazul. Un Cristos siropos, un Cristos de turtă-dulce, un om al dulcegăriilor sentimentale, ar fi un Cristos fals, mutilat. O caricatură a lui Cristos […].

„Un om e mare pe cât de mari sunt lucrurile care îl fac să fie cuprins de mânie”, scrie Paul Valéry. Un asemenea om mare a fost Cristos. Creştinii, astăzi, în special teologii şi predicatorii, operează o gravă mutilare a personalităţii lui Cristos, practicând ceea ce teologul Karl Rahner numeşte criptoerezia, adică erezia prin omisiune. E cenzurarea evangheliilor, eliminare tuturor textelor biblice care ar putea să şocheze, să irite urechile ascultătorilor, să producă frică, violenţă verbală, pe când, cum scrie filosoful spaniol Miguel de Unamuno, urmând exemplul lui Cristos, „a irita lumea poate să fie uneori o datorie de conştiinţă”. Ucenicul lui Isus este sarea pământului; e sare care, pusă pe rană, arde, cauterizează, dar aşa dezinfectează şi vindecă […].

După douăzeci de ani de la publicarea Bibliei de la Ierusalim, pentru prima dată după trei mii de ani, Ps 57, Ps 82, Ps 108, precum şi versete din alţi psalmi ce conţin blesteme, imprecaţii, expresii dure, şocante, sunt suprimaţi din liturgie, deşi figuraseră întotdeauna în Breviar […]. Dar şi Noul Testament este subtil epurat de tot ce nu e afecţiune, căldură sentimentală, de tot ce ar putea leza urechile delicate ale omului modern. Cuvintele lui Isus din evanghelie, expresiile, parabolele, acţiunile din care se degajă o sfântă mânie, o violenţă, o duritate salutară, menită să şocheze, să producă o sfântă cutremurare, pentru a-l trezi pe om din somnolenţa şi inconştienţa lui, sunt trecute pudic sub tăcere, sunt îndulcite, răstălmăcite, reinterpretate […], considerate nedemne de a-i fi atribuite lui Isus cel cu inima blândă şi smerită […]. Cine mai predică astăzi, cine mai vorbeşte la cateheză sau la şcoală despre iad, despre judecata lui Dumnezeu, despre suferinţele purgatoriului, despre mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu, despre frica de Dumnezeu […], despre păcatul strămoşesc sau, pur şi simplu, despre păcat? Au trecut timpurile predicilor moralizatoare, când preoţii terorizau lumea cu focul iadului! Iar noile cântece care au invadat liturgia sunt străbătute de aceeaşi euforie sentimentală […].

Cristos trebuie acceptat în toată complexitatea personalităţii sale, aşa cum ne este descris în evanghelii; găsim in el o armonizare perfectă a însuşirilor contrare. Concidentia oppositorum. O simfonie întrupată: blând, dar nu slab; statornic, dar nu încăpăţânat; activ, dar nu agitat; ocupat, dar nu preocupat; implacabil, dar duios […]; calm, dar uneori dezlănţuit; puternic şi dulce; impunător şi simplu; dezinvolt şi calculat; caracter de foc, şi totuşi, om al lacrimilor; contemplativ şi, totodată, activ; cu ochii îndreptaţi spre cer, dar având picioarele pe pământ […]. O asemenea personalitate oferea un spectacol fascinant. Atunci când, pentru a-l băga in tiparul unei ideologii, se elimină un anumit aspect al personalităţii sale, avem un Cristos mutilat, desfigurat, o caricatură a lui Cristos, iar Biserica devine ea însăşi mutilată, desfigurată, o caricatură. Când în Cristos sunt văzute numai autoritatea, judecătorul, latura severă, dură, Biserica se umple de zbiri, de tirani; când în Cristos e văzută numai latura afectivă, duioasă, Biserica se umple de oameni slabi, laşi, fără coloană vertebrală, sentimentali […].