Gustave Thibon („Ignoranţa înstelată”): „Vinerea Sfântă. Omul care-i cuprinde în el pe toţi oamenii. Binele pur pradă lumii care-l chinuie în măsura în care e neputincioasă să-l degradeze, infinitul livrat neantului şi eternitatea livrată morţii, Isus, Tu-ul absolut, acest tu care eşti eu…”

 

Simone Martini, „Răstignirea” (1333)

Simone Martini, „Răstignirea” (1333)

 

Asemenea tuturor zilelor Triduum-ului pascal, şi aceasta are celebrările ei proprii, încărcate de semnificaţii profunde (pe cei care doresc să se familiarizeze cu acestea, îi invit să studieze un material exhaustiv despre Vinerea Sfântă).

Prima rugăciune a zilei începe dis-de-dimineaţă, cu Calea Crucii, celebrată în pădurea Snagovului, la care, din nefericire, nu pot participa. Aşadar, pentru noi (eu şi fiică-mea, Cristina), la mănăstire ziua de astăzi începe cu prânzul, pe care, dacă ar fi o masă ca oricare alta, nici nu l-aş pomeni, însă el e deopotrivă prilej de pocăinţă (este extrem de frugal, compus doar din macaroane fierte cu sare) şi de slujire (fraţii servesc ei înşişi masa tuturor oaspeţilor; este admirabilă slujirea discretă a blândului fr. Thomas, pe care îl văd acum pentru prima dată, care nu se clinteşte de lângă masa copiilor).  

Crucea Lui şi crucea noastră

Oficiul Crucii începe la ora 15:00 (ora a noua, canonic vorbind, adică aceea la care evangheliile fixează evenimentul cosmic al morţii Domnului nostru pe Golgota). Două amănunte sunt cele care îmi atrag atenţia faţă de de ceremonia obişnuită la care am participat în fiecare an până acum.

Primul este crucea în sine. Dacă în bisericile parohiale se foloseşte un crucifix de dimensiuni reduse, care este oferit spre adorare poporului de către un ministrant, aici este vorba despre o cruce masivă, din lemn, aş spune că aproape (dacă nu chiar) în mărime naturală, pe care fr. Dan (celebrantul principal), o poartă cu greu dinspre sacristie înspre altar, fiecare din cele trei ridicări constituind un efort fizic considerabil. E vorba, aşa cum am spus, de o cruce simplă, nu de un crucifix; nu mai ştiu care ordin monahal preferă crucea crucifixului, învitând astfel, pe fiecare dintre călugări să facă exerciţiul punerii pe cruce a lui însăşi: Isus a murit pe cruce pentru ca noi înşine să ne punem pe ea, de bunăvoie, în fiecare zi…. Nici un strop de pietate siropoasă… Avem de-a face, cât de nemijlocit se poate, cu realitatea frustă,  violentă, zguduitoare a răstignirii… Celor care îi reproşau peliculei lui Mel Gibson violenţa extremă a imaginilor, obişnuiam să le spun că Isus nu a fost biciuit cu panglici de mătase şi că fresce duioase de tipul celor din filmul lui Zefirelli nu sunt destinate creştinilor adevăraţi, ci acelora care confundă creştinismul cu drăgălăşenia ieslişoarelor de Crăciun, cu iconiţele dantelate şi cu ciocolata din cozonacii de Paşti, când, de fapt, el e cruce, sânge, suferinţă, dar şi nespusă bucurie ce izvorăşte din împreună-purtarea cu Isus a tuturor acestor suplicii… Cred că refuzul vizionării unor imagini de acest fel se revendică, subliminal, din faptul că acolo, în adâncul cel mai adânc al inimii noastre, nu suntem niciodată pregătiţi să acceptăm realitatea violentă şi crudă a propriilor păcate, care e sursa ultimă a violenţei Golgotei… E unul din cele mai puţin benefice mecanisme de auto-apărare, fiindcă el ne aşează, deopotrivă pe noi şi pe El, într-o postură nefirească şi nedreaptă, ca şi cum ar exista două registre separate ale realităţii, al nostru şi al lui Cristos, două istorii nemiscibile şi complet incompatibile… teribila jertfă a Domnului se consumă independent de viaţa noastră, nu ne priveşte, nu vrem să avem de-a face cu ea, pentru că, nu-i aşa, ne răneşte retina, când am putea face altceva mai bun cu ochii noştri (cui îi pasă că acel ceva e, aproape sigur, smintitor pentru suflet sau, în cel mai bun caz, total neziditor spiritual)…. Având înaintea ochilor crucea imensă sprijinită acum pe altarul dezgolit, invitaţia de a te pune pe tine însuţi pe ea e mai mult decât implicită, se insinuează, cred, în conştiinţa fiecăruia dintre noi, cei care-i îngenunchem acum înainte… Ni se propune o punere pe cruce individuală, personală, personalizată, în care cuiele sunt ale purtătorului, fiecare şi le aduce cu el şi îşi desface de bunăvoie mâinile şi îşi întinde singur picioarele pentru a fi pironite…         

Al doilea amănunt tulburător este felul în care se face adorarea crucii, al cărei ton este dat de preoţii celebranţi ((fr. Dan şi fr. Martin) şi de ministranţi (fr. Pierre-Marie şi Mihai). „Pelerinajul” către crucea sprijinită de altar porneşte dinspre sacristie, se face în picioarele goale şi este punctat de trei prosternări înainte de a rămâne în genunchi înaintea crucii pentru adoraţie şi rugăciune. Tălpile goale pe pavimentul rece: pocăinţă… Prosternarea: abandonare totală în mâinile Domnului, adorare desăvârşită… Liniştea desăvârşită din timpul acestui ceremonial nu este sfâşiată decât de foşnetul discret al veşmintelor… Şi aerul din jur e căzut în adoraţie…

Isus a murit… Cu această suferinţă în suflet, ne întoarcem în refectoriu, unde luăm o masă de seară şi mai frugală decât prânzul (compusă doar dintr-o supă de legume) şi folosim timpul rămas până la următoarea devoţiune pentru a ne întoarce în capelă, înaintea crucii imense, care împunge cu braţele ei întunericul spart de lumina unei singure lumânări aşezate la picioarele ei… Isus a murit şi moartea lui de acum două mii de ani, rememorată liturgic în chipul acesta în fiecare Vinere Sfântă, e un prilej de meditaţie intensă asupra condiţiei firului de praf care e existenţa umană… Dumnezeu a murit pe o cruce, eu refuz să-mi iau crucea, fug de ea, mă ruşinez de ea, o ascund sau o poleiesc în cele mai meşteşugite sclipiciuri… Dumnezeu a murit în chinurile astea cumplite pentru răscumpărarea păcatelor pe care eu le comit cu atâta uşurinţă, căutându-mi infinite scuze şi justificări, agăţându-mă circumstanţial de lucruri care slujesc mai curând lumii decât mântuirii, luptându-mă prea puţin cu propria neputinţă înaintea ispitei şi cedându-i atât de des… Înaintea crucii, nestatornicia şi lipsa mea de perseverenţă în cele spirituale apar literalmente odioase şi demne de dispreţ… Fiecare avem o cruce, trebuie să trăim cu ea… Acceptarea ei şi purtarea ei împreună cu Domnul o face mai uşoară… Nu ştiu care cruce poate fi cea mai grea pe lumea asta, dar nu-mi imaginez om mai nefericit decât acela care nu-l lasă pe Isus să ţină de colţul crucii sale… 

O clipă de răgaz în curtea interioară (ţesută cu florile de primăvară ale pomilor fructiferi şi înmiresmată de parfumul lor), după care surprind o frântură dintr-o conversaţie între un poliţist (care venise să-şi confirme vigilentele servicii de pază pentru noaptea de Paşti) şi fr. Thomas. Poliţistul spune ceva de genul: „Eu înţeleg că povestea (sic!) asta cu creştinismul mergea (sic!) acum două mii de ani, dar astăzi? Şi înţeleg că Dumnezeu există, aşa, în fel spiritual (sic!), dar puteţi să-mi spuneţi unde e locul în care stă el, unde pot să-l văd?” Nu aud răspunsul fr. Thomas (chiar încerc să-mi dau seama cum se poate răspunde convingător unei întrebări atât de… pseudo-ştiinţifice şi de puţin religioase…). Întrebarea vădeşte, în esenţa ei, credinţa că lucrurile vizibile sunt singurele care există cu adevărat, ceea ce mă face să-i doresc să-i pot spune poliţistului povestioara aceea cu pr. Cleopa, care călătorea în tren cu un ofiţer ce susţinea că Dumnezeu nu există pentru că nu poate fi văzut. Pr. Cleopa îi spune: „Da’ matale ai minte?” „Păi, sigur că am”, zice ofiţerul. „Atunci scoate-o aici afară, ca să o văd şi atunci am să te cred”. Cam aşa şi cu poliţistul nostru din Vinerea Mare. Sunt convinsă că fr. Thomas are răspunsuri mai bune la întrebarea lui… Care întrebare în sine (deşi, desigur, nu are nimic în neregulă, pragmatic vorbind, poate că omul chiar caută sincer) îl transformă brusc pe poliţist în miliţian… E ca în scena aia din lagărele comuniste, relatată într-o carte, pe care mi-a povestit-o cândva fr. Dan şi pe care a rememorat-o într-unul din cuvintele de învăţătură din aceste zile: la Periprava, un gardian violent, după ce îi extenuează pe creştini prin muncă extremă, întreabă: „Mai e, mă, vreunul care crede în Dumnezeu?” Şi, de undeva din spate, îi răspunde cineva, eludând posibilitatea pedepsei prin pluralul subiectului: „Noi toţi de aici din spate, domnule gardian”. Desigur, poliţistul nostru cu tot cu nelămurirea lui sunt mai curând de factură caragialească, dar întrebarea, în ciuda sincerităţii ei (pe undeva chiar de apreciat), pusă acum, în Vinerea Mare şi Sfântă, mi se pare, oricât m-aş strădui să o tratez cu indulgenţă, o blasfemie… Bad timing… dacă nu chiar worst timing ever… Cum să te-ndoieşti de Dumnezeu taman în clipa în care El moare pentru tine?  Brusc, un gând îşi face loc în mintea mea: miliţianul e cel mai nefericit om pe care l-am întâlnit azi, el are, de departe, crucea cea mai mare, de care nici măcar nu e conştient… Ajută-i, Doamne, necredinţei lui…  

Noaptea morţii lui Dumnezeu şi noaptea învierii mele      

La ora 20:30 încep, peste drum de mănăstirea fraţilor, în capela surorilor, Vigiliile întunericului. Capela surorilor este construită în întregime din bârne de lemn, cu ferestruici de poveste, o bijuterie arhitecturală de o modestie extremă, cu tabernacolul (acum gol) încastrat într-un altar din stâncă brută… Fraţii şi surorile, şi noi alături de ei, rămânem cu toţii ghemuiţi în genunchi o vreme destul de lungă, în adorarea crucii, după care toată lumea cântă rugăciunile… E atâta pace, atâta abandonare, iar prezenţa Domnului e atât de vie… Cristina e entuziasmată de cântări şi se străduieşte să ţină pasul cu ele, ceea ce nu e, nici pe departe, atât de simplu…  

După Vigilii, pr. Dan e în sacristie pentru spovezi. Până acum am făcut două spovezi atinse de aripa supranaturalului (despre una, recentă, de care îmi amintesc şi acum cu cutremur, am mai vorbit pe acest blog). Aceasta e, cu siguranţă, a treia. Nu spun decât că, simţind că eu însămi l-am izgonit pe Dumnezeu din inima mea din cauza păcatelor, am trăit, probabil, cea mai mare singurătate pe care sufletul o poate cunoaşte. Ca să mă întorc la El (fiindcă El nu m-a părăsit nici o secundă), aveam nevoie să înţeleg (cu fiecare por al fiinţei mele) că, în ciuda trădării mele, el mă iubeşte şi are încredere în mine. Şi am înţeles asta, atunci când, prosternată înaintea crucii lui şi pierzând noţiunea timpului, i-am mulţumit că are încredere într-o ticăloasă atât de mare ca mine… Lacrimile, inima sfâşiată, spaima viscerală de a nu putea fi aşa cum el mă vrea, toate astea se amestecă pentru a da naştere unei păci din altă lume, care îmi ia în stăpânire sufletul şi îl face prizonierul unei bucurii de o dulceaţă care nu poate fi descrisă în cuvinte… Isus însuşi îmi ţine în palme inima rănită, o aşează lângă a lui, străpunsă de suliţa centurionului… Nu sunt vrednică să simt toate astea şi nici nu pot să mulţumesc îndeajuns pentru harul acesta, pe care Isus îl risipeşte cu o trădătoare ca mine… Trăiesc pe viu vorba Apostolului: „Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Rom 5,20)!  De fiecare dată când îl rănesc, Isus revarsă asupra mea haruri care depăşesc considerabil trădarea mea…           

Lângă cruce e aşezată o lumină care desface mantia întunericului din capelă… Lângă ea, mai plăpândă, o lumânare mică, la lumina căreia încerc să citesc rugăciunile Sf. Brigitta. Am impresia că sunt singură, când deodată, lângă mine, apare fr. Pierre-Marie, gata de a sluji, ca să mă întrebe dacă am nevoie de mai multă lumină. Îi mulţumesc pentru grija plină de iubire şi îi spun că nu, după care îi aud paşii departându-se până spre peretele cu uşa care dă în sacristie, unde se opresc. Acum ştiu că suntem împreună în adoraţie înaintea Crucii, în această noapte în care Dumnezeu e în mormântul lui, şi, pentru câteva clipe, nădăjduiesc că îngerul domnului, care duce rugăciunile noastre pe altarul ceresc, să le amestece pe ale mele (păcătoasei nevrednice) cu ale lui (om al lui Dumnezeu), ca să poată fi ascultate şi ale mele, datorită harului umilului frate…    

Nu percep trecerea timpului, fiindcă noaptea asta e atemporală… şi când mă desprind de la picioarele crucii pentru a merge în camera mea, simt că toată povara inimii mele a rămas înscrisă în lemnul patibulum-ului şi a fost răscumpărată cu o pace adâncă… e noaptea învierii sufletului meu… semn al puterii dumnezeieşti a lui Isus de dincolo de mormânt…        

Am început ziua cu Thibon, o închei tot cu el, fiindcă ale lui sunt cuvintele care îmi vin în minte după ce mă ridic din rugăciune… „Dumnezeu coboară către cel care îl imploră fără să se mişte din loc şi nu spre cel care-şi închipuie că urcă spre el. El se dăruie aşteptării şi nu acţiunii, rugăciunii şi nu meritului. Cuvântul «har» conţine totul. Şi exclude ideea de merit”. Doamne, îţi mulţumesc că ai încredere în mine, care nu am nici merit să primesc harurile tale şi care te implor să cobori mereu la mine, ca să-mi luminezi sufletul!

Anunțuri