Comunitatea Sf. Ioan, a cărei spiritualitate m-a „contaminat” iremediabil de-a lungul întregului an care a trecut şi unde am petrecut Crăciunul magnific al lui 2008, mi-a fost gazdă primitoare şi pentru Săptămâna Sfântă a anului acesta. Mă simt atât de… acasă în mănăstirea fraţilor, încât a-mi căuta refugiul acolo ori de câte ori am nevoie de reculegere, de linişte, de împărtăşire sufletească, a devenit aproape un gest reflex. Ce poate fi, deci, mai firesc decât să doresc a fi cât mai aproape de Isus în pregătirea Învierii sale într-un loc atât de propice interiorizării semnificaţiei mântuitoare a acestei nopţi tainice…   

 

Hans Multscher, „Rugăciunea de pe Muntele Măslinilor” (1437)

Hans Multscher, „Rugăciunea de pe Muntele Măslinilor” (1437)

 

Joia Sfântă la mănăstire începe cu un cuvânt de învăţătură susţinut de pr. Dan, punct de plecare pentru un ciclu de discuţii pe marginea interacţiunii lui Isus cu cei pe care el i-a întâlnit pe cale în cursul Săptămânii Sfinte, discuţii care vor marca fiecare după-amiază a acestor zile de reculegere.

Intrăm apoi în liturgia Triduum-ului pascal. Pentru cei care cunosc mai puţin tradiţia Bisericii latine legată de celebrarea ultimelor zile din Săptămâna Sfântă, am să-mi îngădui să fac câteva consideraţii pe această temă. „Triduum-ul pascal cuprinde cele trei zile în care se celebrează misterul pascal al patimii, morţii şi Învierii Domnului. Dar, cum la evrei şi în lumea antică, în general, ziua începea din seara precedentă, seara din Joia Mare face şi ea parte din cele trei zile sfinte. Este normal să facă parte şi pentru faptul că în Joia Sfântă seara începe deja agonia lui Isus, iar la Cina cea de Taină pe care o săvârşeşte în Cenacol şi în această seară are loc anticiparea sacramentală a patimii şi morţii sale” (sursa).

Joia Sfântă este ziua instituirii de către Cristos a două sacramente: Preoţia şi Euharistia. În Biserica Romei celebrarea instituirii primului dintre acestea este marcată în fiecare an printr-o Sfântă Liturghie Pontificală care în Bucureşti se celebrează în dimineaţa Joii Sfinte la catedrala Sf. Iosif, Liturghie în cadrul căreia preoţii diecezei îşi reînnoiesc voturile sacre, iar Episcopul consacră uleiurile sfinte pentru nevoile diecezei din întreg anul liturgic. Momentul instituirii Euharistiei de către Isus la Cina cea de Taină este marcat îndeobşte la Liturghia de seară. Din rememorarea Cinei face parte ritualul spălării picioarelor, în cadrul căruia mai-marele comunităţii (după caz, episcopul, parohul, superiorul mănăstirii) spală picioarele a doisprezece bărbaţi, în semn de umilinţă, ca imitare a gestului Mântuitorului din Joia Sfântă… Liturghia de seară se încheie cu repunerea Sfântului Sacrament într-un altar secundar, ca rememorare a punerii lui Isus în mormânt, unde el rămâne timp de trei zile. Cine este interesat să cunoască mai multe amănunte despre tradiţia liturgică latină a Joii Sfinte, găseşte aici un material extrem de bine documentat.   

Anul acesta, din păcate, nu am participat la Liturghia Crismei de la catedrală, însă rememorez din anii trecuţi mai ales momentul impresionant al reînnoirii voturilor sacre, încărcat de profunde semnificaţii spirituale… Acum, spre seară, la fraţii sfântului Ioan, gestul spălării picioarelor conţine, fidel, toate detaliile relatate de evanghelii. Fr. Dan se încinge cu un şorţ alb şi se aşează în genunchi înaintea fiecărui „ucenic”. Fr. Pierre-Marie îl asistă, ducând ştergarul, alb şi el, pe care i-l înmânează de fiecare dată… În gesturile celor doi e o iubire, o simplitate şi o umilinţă pe care cuvintele, prea mărunte şi insignifiante, nu le pot zugrăvi nici măcar în chip vag… Lighenaşul şi carafa din lut smălţuit care sunt actori ai acestui ritual păstrează patina timpului şi a simplităţii extreme. Totul se desfăşoară sub ocrotirea uriaşului arhanghel Gabriel sculptat în lemn, care veghează cu ochi blânzi tăcuta adunare… Întreaga scenă e, în sine, un tablou delicat de Caravaggio, al cărui tuşe fine, scăldate în penumbra asfinţitului, surprind gesturile domoale, calde, întru totul slujire umilă (ca imitare a slujirii şi mai umile a Domnului), a cărei manifestare exterioară are aripi interioare de înger, crescute la şcoala iubirii şi smereniei…

Imediat după săvârşirea acestui ritual urmează masa de seară, comemorare a ultimei Cine a lui Isus împreună cu ucenicii săi în Cenacolul din Ierusalim. Bucatele sunt simple (supă de legume, cartofi, puţină carne de miel), iar tăcerea este întreruptă doar de lectura proclamată cu voce joasă de fr. Dan. Îl simt pe Isus în mijlocul nostru, la început o prezenţă discretă, apoi, din ce în ce mai viu… Aproape că pot auzi frângerea pâinii pe care o face el însuşi (hoc este enim corpum meum), iar aerul flutură în jur când tot el toarnă vinul roşu în paharele noastre (hic est enim calix sanguinis mei)… clinchetul veselei noastre nu e decât ecoul celui de acum două mii de ani, care tulbură liniştea nopţii Ierusalimului… Tăcerea aceasta interiorizează sentimentul prezenţei lui divine, o tezaurizează şi dă naştere unei dorinţe nebune ca această cină să nu se sfârşească prea curând, fiindcă ştiu că ei îi urmează, implacabil, începutul pătimirii dureroase…    

Dar istoria mântuirii are cursul ei, şi, îndată după cină, la ora 21:00, începe, în capela fraţilor, Liturghia „in coena Domini”. Acesta marchează un alt moment important în tradiţia liturgică latină, şi anume scoaterea Sfântului Sacrament din tabernacolul altarului principal şi repunerea lui într-un altar secundar. Acesta din urmă este amenajat aici, la mănăstire, într-o încăpere de la etaj şi, la încheierea Liturghiei (simplă, solemnă, sfâşietoare), plecăm cu toţii în procesiune într-acolo, pentru a însoţi Sfântul Sacrament, străjuit de lumânări aprinse şi înaintea căruia se aşterne, discret, parfumul de trandafiri al tămâiei…    

Fraţii şi surorile cântă îngereşte Tantum ergo şi rămânem cu toţii îngenuncheaţi înaintea lui Isus care îşî începe acum pătimirea… Urmează o noapte de veghe cu Isus în Grădina Ghetsemani, în care ucenicii de azi, de acum, sunt chemaţi să vegheze „măcar un ceas” (Mc 14,37), fiecare după puteri, împreună cu Domnul care se roagă Tatălui ceresc şî asudă sânge, în aşteptarea clipei în care va fi vândut… „Grădina” lui Isus e împodobită cu vase mari pline cu flori de primăvară, galbene şi roz… Altarul-mormânt e înconjurat de lumânări, singură sursă de lumină în încăpere… În aer încep să prindă contur suferinţa Domnului, mângâierea îngerului, ne-vegherea ucenicilor, miasmele trădării… E noapte adâncă, nesfârşită, grea… E noaptea în care Cristos porneşte pe calea fără întoarcere a Crucii… Isuse, păstrează-ne la picioarele tale!

Anunțuri