Începând din Joia Sfântă şi până în Sâmbăta Sfântă, pr. Dan ne-a creionat portretele celor pe care Isus i-a întâlnit în ultimele sale zile de viaţă pământească, înaintea pătimirii sale, portrete care se dovedesc a fi arhietipale şi imuabile, trăsăturile personajelor luate în discuţie regăsindu-se în tipologia umană dintodeauna, inclusiv în cea contemporană nouă. Există clipe din viaţă în care ne aflăm, fiecare dintre noi, în postura marilor preoţi, a apostolilor, a lui Iuda, chiar a lui Pilat.   

 

Giotto, „Sărutul lui Iuda” (1304-1306)

Giotto, „Sărutul lui Iuda” (1304-1306)

 

Iubirea desăvârşită versus neputinţa iubirii

În fiecare din întâlnirile lui Isus cu aceia care i-au ieşit în cale în timpul Săptămânii Sfinte ni se revelează inima omului dintotdeauna, inimă profund rănită de păcat (motiv pentru care ne este tuturor atât de greu să iubim). În vreme ce Isus se dăruieşte total în misterul mântuirii sale, oamenii au reţineri în privinţa acestuia, în privinţa iubirii şi, în ultimă instanţă, în privinţa persoanei Mântuitorului. Însă Isus a acoperit neputinţa noastră de a iubi printr-o iubire infinit mai mare. Este esenţial de remarcat faptul că pentru toţi cei care refuză să-l primească pe Isus (manifestând astfel flagrant lipsa iubirii), el lasă mereu o portiţă deschisă, pentru ca oricare dintre noi să se poată întoarce la el, atunci când inima îi va fi înţeles şi acceptat felul de iubire la care Cristos ne cheamă.

Marii preoţi

Evanghelia după Ioan aplică autorităţii religioase din Ierusalim un termen generic: „iudeii”.

Prima întâlnire dintre Isus şi iudei relatată de Ioan are loc la purificarea Templului, în cadrul primei călătorii la Ierusalim a Mântuitorului (imediat după începerea activităţii sale misionare). Aici, după ce Isus alungă vânzătorii rostind celebrul cuvânt prin care se identifică, lipsit de echivoc, cu Fiul lui Dumnezeu („Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie”, In 2, 16), iudeii îl chestionează: „Ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci acestea?” (In 2,18). Reacţia lor este una izvorâtă din faptul că Isus le arată că nu depinde de ei, că acţionează în numele unei autorităţi superioare (sinopticii ne spun că: „El învăţa ca unul care are autoritate şi nu în felul cărturarilor lor”, Mt 7,29, Mc 1,22; „Cuvântul lui avea autoritate”, Lc 4,32 şi chiar Evanghelia după Ioan menţionează mirarea iudeilor care îl ascultau predicând în Templu la sărbătoarea corturilor: „Cum ştie acesta carte fără să fi învăţat?”, In 7,15), demonstrându-le că ritualul de la Templu era unul pur exterior. Avem aici primul conflict de autoritate, între Isus ca trimis al Tatălui, şi iudei, ca reprezentanţi ai Templului. El ne arată că autoritatea lui Isus este greu de primit tocmai pentru că este interioară,  ascunsă, tainică; a recunoaşte autoritatea lui Isus înseamnă a deveni dependent de el, a accepta să fii condus de el, a-ţi pune viaţa în mâinile lui; preoţilor de la Templu le vine greu să facă asta, ei cer semne exterioare vizibile pentru a confirma o autoritate care nu este, deocamdată, decât tainică. Pr. Marie-Dominique Philippe numeşte această situaţie una de „gelozie pontificală”, manifestată de şefii unei religii cu autoritate faţă de Isus.

Al doilea moment din Evanghelia după Ioan în care apar iudeii în conflict cu Isus este acela al vindecării paraliticului de la Betesda, vindecare făcută de Isus în zi de sâmbătă (Isus făcea frecvent vindecări în vremea sabatului, arătând astfel că el este stăpânul Legii; singura zi de sâmbătă în care Isus nu a făcut nimic a fost Sâmbăta Sfântă, când el s-a aflat în mormânt). Din nou, la încheierea acestui moment, Isus se prezintă pe sine ca Fiul al lui Dumnezeu („Eu am venit în numele Tatălui meu şi nu m-aţi primit”, In 5,43), punând iarăşi în antiteză slava de la oameni cu slava de la Dumnezeu („Cum puteţi crede voi, care primiţi mărire unul de la altul şi nu căutaţi mărirea care vine numai de la Dumnezeu?”, In 5,44).

Al treilea loc în care iudeii vociferează împotriva lui este acela de după înmulţirea pâinilor, unde ei dau dovadă, încă o dată, că nu ar putea recunoaşte decât semnele exterioare („Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem?”, In  6,42).

Urmează apoi întâlnirea dintre Isus şi Caiafa, marele preot, care îi pune întrebări despre învăţătura sa, căutând pricină să-l suprime. Gelozia îi impinge pe iudei, în frunte cu marele preot, să facă totul pentru ca Isus să fie executat; este vorba despre o gelozie religioasă, asemănătoare cu aceea care l-a împins pe Cain să-l ucidă pe Abel. În afara orgoliului naţional, Caiafa avea şi o responsabilitate politică; este uşor de observat că în pătimirea lui Isus, prima reacţie vine de la poporul său, care îl respinge violent.

Practic, în inima iudeilor există două blocaje majore, generate de:

          nivelul comunitar (Sinedriul), în care se manifestă preceptele religioase – Isus însă sparge blocajele, el doreşte ca relaţia să nu rămână la nivelul comunitar. Cristos urcă singur la Ierusalim, conducându-i pe iudei la o întâlnire personală cu el, îndemânându-i să depăşească nivelul superficial. Singurul iudeu care răspunde invitaţiei este Nicodim, care pune în paranteză implicaţiile comunitare ale gestului său, abordându-l pe Isus la ceas de noapte; el înţelege că stând faţă în faţă, Isus poate intra într-o legătură mai profundă cu el.   

          nivelul individual, personal, în care se manifestă gelozia, ura, refuzul de a depinde de un altul (care este, practic, refuzul iudeilor de a se lăsa conduşi de Duhul Sfânt) – Este rana celui care încearcă să se mântuiască prin el însuşi. Isus nu se fereşte de această ură, el face tot ce poate ca să-i lumineze; chiar dacă ei nu se schimbă, el rămâne vulnerabil, în mâinile lor, ca să pătimească; e felul lui dumnezeiesc de a le lăsa iudeilor o portiţă deschisă, de a le propune iubirea lui.

La fel ne conduce Isus şi pe noi şi de aceea este importantă întâlnirea personală cu el. El ne iubeşte până la capăt şi ni se dăruieşte chiar şi atunci când îl ucidem din nou, păcătuind. Mai mult, el ne cere să ne iubim fraţii aşa cum ne iubeşte el pe noi, adică ieşindu-le acestora în întâmpinare, făcându-ne disponibili pentru a-i sluji.

Apostolii (ucenicii)

Apostolii, deşi îl însoţesc pe Isus vreme de trei ani, nu îl înţeleg; cuvintele lui Isus nu prind rădăcini în inimile apostolilor, ei continuă să judece lucrurile la nivel pur uman. Prima neînţelegere a lui Isus în rândul ucenicilor apare după înmulţirea pâinilor, când le spune că el este pâinea vieţii, iar ei zic: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6,60). Şi „după aceasta, mulţi dintre discipolii s-au retras şi nu mai mergeau cu el” (In 6,66). În acelaşi context, apare prima referire a lui Isus la Iuda. „Isus le răspunse: «Oare nu v-am ales eu pe voi doisprezece? Iar unul dintre voi este un diavol». De fapt, el vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, pentru că acesta, unul din cei doisprezece, avea să-l trădeze” (In 6,70-71). Pr. Marie-Dominique Philippe spune că Iuda ar fi făcut mai bine să plece atunci când Isus i-a întrebat pe ucenici: „Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?” (In 6,67).

Faptul că apostolii (cu excepţia lui Ioan) nu au fost prezenţi la cruce ne arată o limită a iubirii umane, pe care o recunoaştem în propria inimă (în paranteză fie spus, tocmai pe cruce Isus mai face un ucenic: tâlharul cel bun). Este adevărat că apostolii sunt condiţionaţi de împrejurări, dar vocaţia omului este de a iubi necondiţionat, indiferent de împrejurări. La lipsa de iubire a apostolilor, Isus răspunde cu răbdare, cu înţelegere, cu speranţă, atitudine care, ulterior se va dovedi îndreptăţită, fiindcă toţi apostolii au fost martiri ai credinţei. Este interesantă reacţia lui Isus la trădarea lui Petru, pe care „îl priveşte fix” (Lc 22,61) la al treilea cântat al cocoşului.  

Apostolii se sprijină, şi ei, prea mult pe propriile puteri, lăsându-se prea puţin în voia lui Isus. Frica lui Petru (evidenţiată de toţi evangheliştii), este un rezultat al acestei atitudini. Această frică ar trebui să ne facă să ne punem următoarea întrebare: care sunt calităţile noastre personale cu care colaborăm la harul lui Dumnezeu?   

Iuda

Încă de la început, vedem milostivirea lui Isus faţă de el, care izvorăşte dintr-o iubire părintească, care nu priveşte la fapte, la nivelul moral, ci este o iubire necondiţionată.

După In 6,70-71, amintit mai sus, al doilea moment în care apare Iuda în Evanghelia după Ioan este acela în care comentează gestul ungerii din Betania: „Iuda Iscarioteanul, unul dintre discipolii lui – cel care avea să-l trădeze – a spus: «De ce nu s-a vândut mireasma aceasta cu trei sute de dinari şi să se dea săracilor?» Dar a spus aceasta nu pentru că îi păsa de săraci, ci pentru că era hoţ; întrucât el ţinea punga cu bani, fura din ce se punea în ea” (In 12,4-6). Aici vedem că Iuda nu suportă ceea ce lui i se pare a fi un gest exagerat de iubire, ceea ce declanşează un mecanism de justificare, în menţiunea că Iuda era legat de bani.

Este interesant faptul că nici un evanghelist nu ne spune care a fost motivul trădării lui Iuda. Este evident că el se credea îndreptăţit să o facă, că era închis în propria convigere că are dreptate să-l vândă pe Mântuitor. La fel de evident este că Iuda nu poate accepta misterul crucii. Pr. Marie- Dominique Philippe spune că Iuda era gelos pe Ioan, nu suporta ca un altul să fie iubit mai mult. În legătură cu episodul trădării, sunt remarcabile câteva amănunte:

          Isus a ales casa Cinei de Taină în mod imprevizibil, în ultimul moment, astfel încât singurii care cunoşteau locaţia să fie apostolii;

          Evanghelia după Matei înregistrează ultimele cuvinte adresate de Isus lui Iuda ca fiind acestea: „Prietene, pentru aceasta ai venit!” (Mt 26,50), ceea ce arată faptul că, din partea lui Isus, inima a fost deschisă până la sfârşit, aşteptând cererea de iertare a lui Iuda; acesta însă, deşi a înapoiat cei treizeci de arginţi (a realizat că ceea ce făcuse era greşit), nu a mers cu căinţa până la capăt, a deznădăjduit (nu a venit la Isus pentru iertare). Vedem aici sufletul omului aflat în cea mai mare dramă posibilă: despărţirea de Dumnezeu, împotrivirea la har, la primirea iertării şi milostivirii divine).

Biserica nu a susţinut niciodată că Iuda ar fi ajuns în iad; însă iadul sufletesc trăit pe pământ de catre Iuda este, în sine, insuportabil. Când Isus spune, la Cină, cu referire la cel care urma să-l trădeze, „Mai bine ar fi fost pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut!” (In 26,24), cuvintele lui nu arată răzbunare, ci, dimpotrivă compasiune tocmai pentru această stare sufletească dezastruoasă (pe care el o anticipa).

Fecioara Maria şi Ioan

Momentul în care, la Cină, îl vedem pe Ioan la pieptul lui Isus, întrebându-l cine este trădătorul, ne revelează modul în care Ioan primeşte vestea trădării: fără a avea o reacţie omenească (aşa ca Petru), el primeşte şi poartă în sufletul lui rana trădării lui Iuda / este receptiv la cuvintele lui Isus (este singurul evanghelist care relatează discursul de la Cină) / este smerit, acceptând să-l urmeze pe Isus prin ascultare. Văzându-l la picioarele crucii, alături de Fecioara Maria, înţelegem că, asemenea Fecioarei, el l-a urmat pe Isus lăsându-se condus de har şi de fidelitate în iubire.

Pilat

Pr. Marie-Dominique Philippe spune că întâlnirea dintre Isus şî Pilat este cea mai filosofică din întreaga evanghelie. Scurta discuţie despre adevăr (In 18, 37-38) ne revelează faptul că acum se află faţă în faţă două sisteme de valori total opuse. Pilat judecă întreaga situaţie în chip pragmatic, fără a lăsa inima să aibă vreo implicare. 

Concluzia care se cuvine acestui periplu prin lumea personajelor întâlnite de Isus în Săptâmâna Sfântă, pe drumul către pătimirea sa pe cruce, este aceea că, în permanenţă, Mântuitorul s-a folosit de circumstanţe potrivnice pentru a-i atrage pe oameni în comuniunea cu el. Nu toţi au manifestat totala încredere şi încredinţare a Sfintei Fecioare şi a lui Ioan, apostolul cel iubit, însă Isus li s-a dăruit tuturor necondiţionat şi în chip milostiv.  

Doamne Isuse, ajută-ne şi pe noi să te primim cu iubire, să acceptăm crucea noastră cea de toată zilele cu încredinţarea că tu eşti alături de noi şi să ieşim în întâmpinare aproapelui nostru pentru a-l sluji în chip umil, chiar dacă el ne respinge şi ne dispreţuieşte! Isuse bune, dă-ne harul de a-i numi prieteni pe cei care ne trădează, pentru a arăta lumii iubirea care, ea singură, ne face ucenicii tăi fideli!