cross2O meditaţie senzaţională, pe care îmi îngădui să o preiau de pe blogul pr. Adrian Dancă (pe care, cu această ocazie, vi-l recomand cu căldură, e un loc spiritual absolut minunat):  

Problema e că uneori credem că ultimul cuvânt al vieţii este crucea, că suferinţele prin care trecem par să nu mai aibă capăt, că totul este absurd. Şi credinţa, şi viaţa, şi totul… Dar Săptămâna Sfântă ne îndreaptă privirile spre misterul de pe Calvar. “Per crucem, ad gloriam”, prin cruce se ajunge la slava învierii. Crucea nu este un scop în sine, şi cu atât mai puţin depoul speranţelor, e doar o staţie pe traseu. Capătul liniei este mai încolo. Prin crucea binecuvântată a Domnului, care trebuie să fie calea fiecăruia dintre noi. Şi crucile noastre, mai mari sau mai mici, care ni se par câteodată mai grele sau mai uşoare, sunt calea cea mai sigură spre ţelul vieţii noastre.

 Am găsit această pagină minunată în scrierile episcopului italian Tonino Bello (1935-1993), trimisă unui prieten bolnav, pe când el însuşi era afectat de cancerul care avea să pună capăt vieţii sale:

 “În catedrala veche din Molfetta (Bari, Italia), se află un răstignit monumental de argilă. L-a donat în urmă cu câţiva ani un sculptor local. Parohul, în căutarea unui loc definitiv, l-a rezemat pe peretele sacristiei, adăugând un bileţel pe care a scris: ‘aranjament provizoriu’. Inscripţia, pe care într-un prim moment am confundat-o cu titul operei, mi s-a părut providenţial de inspirată încât l-am rugat pe părintele paroh ca pentru nimic în lume să nu mute de acolo Răstignitul, să-l lase acolo pe peretele gol, într-o poziţie provizorie, cu bileţelul acela îngălbenit. Aranjament provizoriu. Cred că nu există cuvinte mai potrivite pentru a spune ce înseamnă crucea. Nu doar Crucea lui Cristos, dar şi crucea pe care o port eu, crucea pe care o porţi tu.

 Curaj, atunci, tu care suferi înţepenit în cuiele unui cărucior. Curaj, tu care simţi ghimpele singurătăţii. Ai încredere, tu care bei paharul amar al abandonării. Nu-ţi pierde speranţa, mamă preabună care ai dat naştere la un copil cu malformaţii. Nu blestema tu, soră care te vezi distrusă zi de zi de o boală necruţătoare. Şterge-ţi lacrimile tu, frate care ai fost lovit cu pumnalul pe la spate de cei pe care-i considerai prietenii tăi. Nu-ţi pierde liniştea tu, care din cauza unei prăbuşiri neaşteptate ai pierdut proprietatea asupra bunurilor tale, ai văzut planurile tale fărâmiţându-se, eforturile tale zădărnicite. Nu-ţi retrage vâslele în barcă, tu care eşti sleit de putere şi ai adunat numai dezamăgiri la nesfârşit. Nu fi abătut, frate în sărăcie, tu, care nu eşti luat în seamă de nimeni, pe care lumea nu te crede şi care în loc de pâine, eşti constrâns să înghiţi bucata amărăciunii. Nu renunţa, prieten fără izbândă, care în viaţă ai văzut atâtea nave plecând în larg iar tu ai rămas întotdeauna pe ţărm. Curaj, crucea pe care o porţi, chiar dacă ar dura o viaţă întreagă, este întotdeauna ‘un aranjament provizoriu’. Calvarul, locul unde a fost amplasată, nu este zonă rezidenţială. Terenul acestei coline, pe care acum se consumă suferinţele tale, nu va fi vândut niciodată ca teren edificabil.

Şi Evanghelia ne invită să ţinem cont de vremelnicia crucii. Este o frază imensă care cuprinde tragedia întregii creaţiei în momentul morţii lui Cristos: “de la ora a şasea s-a făcut întuneric peste tot pământul până la ora a noua” (Luca 23,44). Probabil este fraza cea mai sacră din toată Scriptura. Pentru mine, este una din cele mai luminoase. Tocmai din cauza orarului redus care, ca doi stâlpi de hotar, limitează timpul în care întunericului îi este permis să domnească pe pământ. De la miezul zilei pînă la trei după amiază. Iată malurile care îngrădesc fluviul lacrimilor umane. Iată stăvilarele care comprimă în spaţii circumscrise toate gemetele pământului. Iată barierele care văd consumându-se toate agoniile fiilor omului. De la miezul zilei pînă la trei după amiază. Numai în acest timp este permisă urcarea Golgotei. În afara acestui orar, este absolut interzis a mai sta acolo. După trei ore începe ridicarea forţată a tuturor crucilor. O şedere prelungită va fi considerată abuzivă chiar şi în ochii lui Dumnezeu.

Curaj, fratele meu în suferinţă! Vine şi pentru tine momentul în care vei fi luat jos de pe cruce! Iată, încă de pe acum, o mână străpunsă care scoate cuiele din mâinile tale. Iată pieptul preablând al Femeii care te învăluie în blândeţe. În braţele ei de mamă se va dezvălui în sfârşit întregul mister al durerii care pentru tine părea fără sens. Curaj! Lipsesc doar câteva momente pînă la ora trei după amiază. În curând, întunericul va ceda locul luminii, pământul va redobândi culorile sale curate şi soarele învierii va răsări dintre norii pe fugă”.