111

 

Astăzi se binecuvântează ramurile… Pentru mine, ziua de azi a început cu binecuvântarea adusă de o meditaţie minunată, primită prin mail, care conţinea îndemnul de a-i oferi astăzi Domnului inimile noastre alături de ramurile binecuvântate, pornind de la un gând magnific al sf. Andrei Criteanul: „Nu fluturând ramuri, ci punându-ne inimile înaintea ta”… Am primit meditaţia (şi, implicit, gândul) de la pr. Claudiu, pe care n-am avut plăcerea să-l cunosc personal (deşi, ce mică-i lumea!, este vărul unui foarte drag şi apropiat prieten) şi însuşi acest lucru m-a făcut să mă gândesc la chipul minunat în care El ne aduce pe toţi împreună, chiar şi peste mări şi ţări (pr. Claudiu păstoreşte comunitatea din Marbella, Spania), pentru a-l lăuda şi a-l cinsti… Universalitatea Bisericii… Felul acesta în care ne uneşte Domnul – fără a ne cunoaşte altfel decât prin şi întru El – e în sine, cel puţin în ochii mei, un mic miracol…    

La prânz, citind Oficiul lecturilor de la Breviar, gândul sf. Andrei capătă şi mai mult sens în inima mea:

Să alergăm şi noi împreună la cel care se grăbeşte spre pătimire şi să-i imităm pe cei care i-ai ieşit în întâmpinare. Însă nu pentru a aşterne înaintea lui de-a lungul drumului ramuri de măslin sau de palmier, haine sau altele de felul acesta, ci ca şi cum am pune în prosternare umilă şi în adoraţie profundă înaintea picioarelor sale persoanele noastre, încât să-l primim pe Cuvântul lui Dumnezeu care înaintează şi să-l primim în noi înşine pe acel Dumnezeu pe care nici un loc nu-l poate cuprinde…

Aşadar, să ne aşternem cu umilinţă înaintea lui Cristos pe noi înşine, în locul hainelor sau al ramurilor neînsufleţite şi al frunzelor verzi care bucură ochii numai pentru câteva ore şi sunt destinate să piară. Să ne aşternem pe noi înşine îmbrăcaţi cu harul său, sau, mai bine zis, îmbrăcaţi cu el însuşi deoarece „toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos, v-aţi îmbrăcat în Cristos” (cf. Gal 3,27) şi să ne prosternăm la picioarele sale ca nişte haine aşternute…    

După-amiază, pornesc în procesiune având această meditaţie în gând, alături de nădejdea de a putea interioriza acest drum de credinţă, adică de a nu flutura ramurile, ci mai curând de a-mi aşeza inima înaintea Domnului… Intensitatea acestei năzuinţe e atât de mare încât, de-a lungul procesiunii, întrebată de nu ştiu care televiziune ce semnifică tradiţia manifestată de noi, răspund cu cuvintele sf. Andrei, ca şi cum îmi însuşisem total gândul lui… Dintotdeauna, pentru mine, procesiunea de Florii a fost mai cu seamă un prilej de bucurie de a-l putea vesti pe Cristos în chip atât de deschis şi de… comunitar. A-i cânta laude lui Isus păşind pe cosmopolita Cale a Victoriei, iată o altă minune înfăptuită de Domnul…  faptul că aproape în fiecare an, câţiva dintre privitori simt nevoia să se alăture procesiunii, face parte din arsenalul minunii… Mi-i imaginez pe oamenii Ierusalimului din sec. I, în ziua aceea în care Isus urca spre cetate… forfotind pe uliţe, afundaţi în preocupările lor şi lăsând, deodată, totul deoparte pentru a-i ieşi în întâmpinare…  în mintea mea, Calea Victoriei de astăzi, 5 aprilie 2009, e o uliţă a Ierusalimului din anul 30… Câteva mii de oameni care nu se cunosc între ei şi care au lăsat deoparte totul pentru a-şi pune inimile înaintea Domnului… din nou, universalitatea Bisericii şi mica (mare!) minune a Domnului de a ne aduna împreună, atâtea inimi, pentru a-i cânta „Osana!”…

Iar acum, spre înserat, înainte de aşterne aceste rânduri, simt nevoia să recitesc textul din Breviar. Să ne aşternem pe noi înşine îmbrăcaţi cu harul său… Ce altceva e credinţa decât o aşternere înaintea Domnului?     

O zi petrecută sub semnul binecuvântării de a fi „îmbrăcată” cu El (pentru care întregul merit i se cuvine Lui) şi al privilegiului de a pune la picioarele Sale, inima mea, aşa nevrednică, păcătoasă şi nestatornică… Doamne, dă-ne tu umilinţa care ne lipseşte atât de mult, de a ne putea aşterne mereu la picioarele tale!