908-st-876blgAtât a trecut de la acea primă sâmbătă din lună, 2 aprilie 2005, zi închinată devoţiunii la Inima Neprihănită a Mariei, protectoarea lui specială, cea căruia el i-a aparţinut în chip desăvârşit… Totus tuus!

Anul trecut, la Roma, oprindu-mă pentru o scurtă rugăciune înaintea mormântului său, m-au încercat două sentimente absolut unice, suprinzătoare.  Mai întâi, lespedea simplă de marmură albă nu putea să mă convingă că el nu mai este printre noi; stând înaintea ei m-a cuprins acelaşi fior pe care l-am simţit înaintea relicvelor sfinţilor „din calendar”, pe care le venerasem cu câteva zile mai înainte (Rita din Cascia, Francisc din Assisi, Margareta din Cortona). Apoi, am început să mă rog, dar cumva inconştient (am realizat ceea ce fac abia după câteva secunde), rugăciunea mea nu era una pentru sufletul unui papă mort şi îngropat acolo, ci una care apela la mijlocirea lui. Da, ştim cu toţii că încă nu a fost încă beatificat. Dar cred că, mai bine de atât, ştim cu toţii şi că, acolo, în adâncul inimilor noastre, el e, neîndoielnic, sfânt…    

 

O, Preasfântă Treime, îţi mulţumim pentru că l-ai dăruit Bisericii pe papa Ioan Paul al II-lea şi pentru că ai făcut să strălucească în el iubirea ta părintească, măreţia Crucii lui Cristos şi splendoarea Duhului de iubire. El, încrezându-se cu totul în milostivirea ta nemărginită şi în mijlocirea maternă a Mariei, ne-a oferit o imagine vie a lui Isus, Bunul Păstor şi ne-a arătat sfinţenia ca măsura cea mai mare a vieţii creştine de fiecare zi şi calea pentru a ajunge la comuniunea veşnică cu tine. Dăruieşte-ne, prin mijlocirea lui şi după voinţa ta, harurile pe care le implorăm, în speranţa ca el să fie înscris cât mai curând în ceata sfinţilor tăi. Amin.

 

Închei cu un citat pe care îl consider cea mai fidelă, simplă şi spontană descriere a papei. Ea îi aparţine teologului ortodox Cristian Bădiliţă şi a fost ocazionată de participarea sa la Liturghia Pontificală celebrată de papă în catedrala din Reims (Franţa), la 22 septembrie 1996:     

Îl văd pe papă. Nu pot descrie senzaţia pe care am resimţit-o în acea primă clipă. Pur şi simplu tăierea răsuflării. Ca şi cum l-aş fi văzut pe un contemporan al lui Isus, pe cineva care i-a stat în preajmă. A fost ca un fel de revelaţie. Am simţit că omul acela vine direct de la Cina cea de Taină. Vine să transmită celor adunaţi acolo cuvintele pe care Isus i le-a spus cu numai un ceas în urmă (Cristian Bădiliţă, Nodul gordian, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005, pag. 113).