Frecventez cât de des pot sesiunile de lectio divina de joi seara de la Bărăţie, catehezele de sâmbăta de la Comunitatea Sf. Ioan şi pe cele din ultima duminică din lună de la Sf. Cruce. Toate sunt prilejuri excepţionale de îmbogăţire spirituală şi, recent, mi-am dat seama că ar fi o dovadă de egoism din partea mea să nu dau mai departe comoara de înţelepciune prin care învăţătura dobândită în aceste întâlniri îmi luminează viaţa. O săptămână fără o învăţătură de credinţă mi se pare o săptămână searbădă, înecată în blazarea auto-suficienţei spirituale (şi,de ce nu, intelectuale…). În schimb, o săptămână în care am participat la una din aceste întâlniri se constituie într-un prilej de aprofundare a reflecţiei evanghelice şi generează în inima mea un preaplin pe care simt nevoia să-l dau mai departe… În noua rubrică, intitulată „Verbum Domini”, vă împărtăşesc şi vouă mărgăritarele acestor învăţături, cu nădejdea că veţi simţi, cât mai degrabă, nevoia să le experimentaţi „pe viu”…

Deci, acum, despre Romani… 

 

Giotto, "Sf. Paul" (1290)

Giotto, "Sf. Paul" (1290)

 

Expunerea fr. Pierre Marie mi-a revelat, mie personal, trei faţete fascinante ale „Scrisorii către Romani”:

1.       Dilema – De ce scrie sfântul Paul unei comunităţi pe care nu numai că nu a întemeiat-o el, dar nici nu a vizitat-o vreodată (cf. Rom 1,13; 15,22.28)? Cu atât mai mult cu cât se fereşte să „clădească pe temelia altuia” (Rom 15,20) (în cazul acesta, a sfântului Petru)… În plus, toate scrierile sale au ca punct de pornire necesitatea de a reglementa o chestiune morală ori aceea de a povăţui comunităţile intr-o anumită direcţie, ceea ce nu este cazul acestei scrisori. Răspunsul la aceste întrebări este acela că scrisoarea de faţă este o expunere teologică, a cărei punere în operă este echivalentă demersului făcut de Paul când s-a dus să-l vadă pe Petru la Ierusalim (ceea ce a „declanşat” primul conciliu din istoria Bisericii): Paul doreşte să se asigure că vesteşte corect evanghelia şi pentru aceasta are nevoie de o confirmare a Bisericii (iată cum, din nou, din punct de vedere doctrinar, Paul recunoaşte primatul lui Petru). Această rezolvare însă dă naştere unei noi nedumeriri: atunci de ce Paul nu adresează scrisoarea direct lui Petru, ci unei comunităţi care îi era străină? Pentru că la data scrierii ei (anul 57 sau 58), probabil că Petru era deja prigonit la Roma (el „dispare” din Faptele Apostolilor imediat după cap. 15, care relatează Conciliul de la Ierusalim), iar a-i adresa în mod direct o scrisoare ar fi însemnat să-l pună în pericol.

2.        Antiteza ca formulă retorică fundamentală este o construcţie absolut remarcabilă în această scrisoare. Iată câteva situaţii de opoziţie:

          bine / rău: „Nu fac binele pe care-l vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau” (7,19); „Urâţi răul, ataşati-vă de bine” (12,9); „Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine” (12,21);

          lumină / întuneric: „Să ne dezbrăcăm de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (12,12);

          duh / trup: „Dorinţa trupului este moarte, pe când dorinţa duhului este viaţă şi pace” (7,17); „Dacă trăiţi după trup, veţi muri. Dar dacă, prin Duh, faceţi să moară poftele trupului, veţi trăi” (7,13);

           har / păcat: „Răsplata păcatului este moartea, în timp ce harul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru” (6,23);

          Cristos / Adam: „După cum prin greşeala unuia singur condamnarea [a ajuns] la toţi oamenii, tot la fel, prin actul de dreptate al unuia singur, [a ajuns] la toţi oamenii justificarea care dă viaţă (5,18).     

Este interesant de observat că toate aceste antinomii se revendică din antinomia supremă viaţă (tradusă ca: bine, lumină, duh, har, Cristos) / moarte (echivalată ca:  rău, întuneric, trup, păcat, Adam), într-o construcţie logică absolut genială.  Un alt aspect remarcabil este cel privitor la balanţa antinomiilor: sfântul Paul nu echilibrează cele două braţe ale acestei balanţe, căci este limpede că, printr-o retorică inegalabilă, el evidenţiază superioritatea (greutatea)  harului faţă de păcat, extrapolând astfel greutatea binelui faţă de rău, adică a lui Cristos faţă de Adam:  „Unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul” (5,20); moartea este o plată pentru păcat, în vreme ce harul (gratuit) dă viaţa veşnică (6,23, citat mai sus).   Balanţa înclină mereu spre bine, spre viaţă, spre lumină, spre Cristos…     

3.      Elogiul virtuţilor teologale

          credinţaîn accepţiunea sfântului Paul („Omul este justificat prin credinţă, fără faptele Legii”,3,28) nu se constituie într-o definiţie contradictorie faţă de cea a sfântului Iacob („Credinţa, dacă nu are fapte, este moartă”, Iac 2,17); în viziunea lui Paul, credinţa este o adeziune necondiţionată la planul lui Dumnezeu (iar această adeziune se traduce în fapte);

          statornicia este o manieră concretă de a trăi speranţa: „Speranţa care se vede nu este speranţă, deoarece cum ar putea spera cineva ceea ce vede? Însă dacă sperăm ceea ce nu vedem, atunci aşteptăm cu răbdare” (8,24-25);

          iubirea se exprimă prin sinceritate („Iubirea să fie fără ipocrizie”, 12,9), prin respect („Întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii”, 12,10), prin caritate („Luaţi parte la trebuinţele sfinţilor!”, 12,12), dar poate fi transmisă subtil şi prin semne aparent insignifiante, precum este grija delicată a lui Paul de a adresa, în finalul scrisorii, nominal, o salutare, tuturor membrilor comunităţii romane pe care îi cunoscuse prin peregrinările sale (cap. 16).

 

Teologia Scrisorii către Romani este extrem de complexă şi este posibil ca acesta sa fi fost textul paulin pe care îl avea în minte sfântul Petru când spunea că în scrisorile „iubitului nostru frate Paul… sunt unele lucrurile greu de înţeles, pe care cei neştiutori şi incompetenţi  le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre propria lor pieire” (2Pt 3,16) (NB: E interesant faptul că autoritatea lui Petru include astfel, încă din vremurile Bisericii primare, scrierile lui Paul în canonul Scripturii).

 

Închei cu un îndemn paulin de o actualitate copleşitoare, mai cu seamă în contextul timpului sfânt pe care îl parcurgem: „ Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit” (Rom 12,2).

Anunțuri