Manuscris al Vulgatei din sec. al XV-lea

Manuscris al Vulgatei din sec. al XV-lea

 

Unul dintre locurile virtuale pe care le urmăresc şi în privinţa cărora nu încetez a mă minuna este http://apologeticum.wordpress.com. Şi aici, că şi în alte locuri, rămân stupefiată cum de este posibil ca oamenii să accepte cu seninătate dezinformarea (evit să o numesc „manipulare”), fără a avea o minimă intenţie de a verifica informaţiile pe care le primesc, fie şi numai din simplul considerent al nevoii de fidelitate faţă de adevăr. Oscilez între a califica informaţiile vehiculate în mediile de acest tip între ilar-ridicol (aşa cum sunt ele pentru o persoană cu minimă documentare) şi grav-serios (cum pot fi amplificate de cineva care nu cunoaşte nici o frântură de adevăr).    

Ca orice spaţiu virtual ortodoxist care se respectă, nici Apologeticum nu se dezice de clişeul luptei „Împotriva ereziilor”, categoria cu pricina fiind ticsită – se putea altfel? – cu obişnuitele invective anticatolice. Una însă mi-a atras atenţia în mod special, probabil pentru că nu am mai remarcat-o până acum (trebuie să fie o „descoperire” de dată recentă). Sub titlul incitant: Falsificarea Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea. Papa a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos”, autorul enumeră previzibilele şi repetatele-la-nesfârşit acuze împotriva Suveranului Pontif de pie memorie. Însă cea la care fac referire aici este o grosolănie realmente monumentală, o insultă la adresa oricărui intelect care a depăşit nivelul de educaţie al claselor primare (fie el creştin, musulman sau animist): „Prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea a fost atunci (sic!) când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos”. (În paranteză fie spus, după ce mă dezmeticesc din râs, nu pot să nu mă întreb de ce autorul acestor rânduri nu a deconspirat şi falsificarea a doua şi pe a treia şi toate câte or mai fi…).    

Hm, îmi amintesc că, last time I checked, versetele cu pricina erau acolo, la locul lor… Dar n-am pretenţia – în nici un caz – să fiu crezută pe cuvânt, că doar de aceea există informaţie disponibilă oricui, oriunde, oricând, cu condiţia esenţială ca subiectul cu pricina să fie dispus să vadă adevărul, şi nu scenariile cu iz de tabloid din spatele lui, construite confortabil sub protecţia anonimatului…   

Deci, s-o luăm metodic. Pentru obiectivitate, pornim de la prezumţia iniţială că nu sunt catolică, ba sunt, să spunem, chiar atee, şi habar n-am despre această chestiune. Nimeni şi nimic nu mă împiedică să fiu onestă şi să apelez la sursele virtuale credibile pentru a mă documenta în acest sens.

Folosindu-mă aşadar, doar de acest instrument de cercetare şi lăsând complet deoparte confesiunea mea, iată ce uşor aflu că:

  1. Nova Vulgata, publicată în 1979, este ediţia Sfintei Scripturi declarată variantă oficială a BC (forma latină) prin Constituţia apostolică Scripturarum Thesaurus, promulgată de papa Ioan Paul al II-lea. Această ediţie are la bază textul Vulgatei alcătuit de Sf. Ieronim în sec. al IV-lea.
  2. Principalele versete „delicate” care fac referire la chestiunea în cauză sunt: In 8,44 (controversa lui Isus cu fariseii); Mt 27,25 (reacţia poporului la condamnarea lui Isus);  Fap 5,30 (afirmaţia lui Petru înaintea Sinedriului); Fap 10,39 (discursul lui Petru în casa centurionului Corneliu ).   
  3. O dată identificate acestea, ce mai rămâne de făcut decât de văzut cum a făcut papa ca ele să se „volatilizeze” din textul Sfintei Scripturi… Varianta oficială pentru Nova Vulgata este disponibilă pe situl Sf. Scaun. Pentru comparaţia cu textul vernacular, voi apela la traducerea BOR, şi nu la versiunea catolică. Aşadar:

In 8, 44: Vos ex patre Diabolo estis et desideria patris vestri vultis facere. / Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru.

Mt 27,25: Et respondens universus populus dixit: „Sanguis eius super nos et super filios nostros”. / Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!

Fap 5,30: Deus patrum nostrorum suscitavit Iesum, quem vos interemistis suspendentes in ligno. / Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Iisus, pe Care voi L-aţi omorât, spânzurându-L pe lemn.

Fap 10,39: Et nos testes sumus omnium, quae fecit in regione Iudaeorum et Ierusalem; quem et occiderunt suspendentes in ligno. / Şi noi suntem martori pentru toate cele ce a făcut El în ţara iudeilor şi în Ierusalim; pe Acesta L-au omorât, spânzurându-L pe lemn.

Fără să fie nevoie a se face apel la cunoştinţe academice de limbă latină, oricine poate observa că traducerea este practic literală, corespondenţa între versiunea latină (catolică) şi cea română (ortodoxă) fiind perfectă. Aşadar, nu numai că versetele respective sunt la locul în Scriptura catolică, dar echivalenţa între textul catolic oficial şi cel ortodox românesc este desăvârşită. Quod erat demonstrandum!

Nu mi-a luat mai mult de 10 minute să mă documentez pentru această expunere simplă, care face de ruşine afirmaţia de la care am pornit. Dar, ca bonus pentru partizanii antisemitismului ca echivalent al dreptei credinţe creştine, aş merge mai departe de atât şi aş spune că în documentul conciliar Nostra Aetate, publicat în 1965, Biserica Catolică a respins acuzaţia de deicid aplicată poporului iudeu: „Cu toate că autorităţile iudeilor şi adepţii lor L-au dus pe Cristos la moarte, totuşi cele săvârşite în timpul Patimii Lui nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau pe atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. Deşi Biserica este noul Popor al lui Dumnezeu, totuşi evreii nu trebuie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu, nici ca blestemaţi, ca şi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură…. De altfel, după cum Biserica a susţinut întotdeauna şi susţine, Cristos, în iubirea Lui nesfârşită, S-a supus de bunăvoie pătimirii şi morţii pentru păcatele tuturor oamenilor, ca toţi să primească mântuirea” (4). (NB: Nu ştiu să existe o poziţie oficială a Bisericii Ortodoxe în această chestiune şi acesta este unul din motivele pentru care îndrăznesc să calific antisemitismul de tipul celui exhibat de Apologeticum ca fiind strict o abordare fundamentalist-ortodoxistă).

Clasicelor înverşunări antisemite (care se revendică invariabil dintr-un ultranaţionalism religios ce confundă religia/confesiunea cu rasa/naţiunea) cred că le este însă suficient următorul argument elementar şi de bun-simţ: toate marile figuri ale Vechiului Testament au fost iudei; Sf. Iosif a fost iudeu; Sf. Fecioară a fost iudee; Isus însuşi a fost iudeu; primii apostoli au fost iudei; „ultimul chemat”, marele apostol al neamurilor a fost iudeu. După cum bine a subliniat însuşi acest sfânt apostol Paul cu privire la isrealiţi, „ ale lor sunt înfierea şi mărirea, alianţele şi Legea, cultul şi promisiunile; ai lor sunt patriarhii şi din ei vine, după trup, Cristos, care este deasupra tuturor, Dumnezeu  binecuvântat în veci” (Rom 9,5-4) (NB: Până şi aceste versete sunt verificabile în versiunea catolică a Sfintei Scripturi!).

Revin acum la citatul de pe Apologeticum:

„Prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea a fost atunci când (sic!) a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos”.

Pentru orice persoană care înţelege fie şi numai în teorie noţiunea de adevăr (care, în sens absolut, nu este nicicum circumscris unui anume ambient religios/confesional) este evident că această afirmaţie este complet lipsită de bază reală. Însă, după demontarea ei, persistă două întrebări: 1. cum de, într-o conştiinţă care se revendică a fi creştină, prejudecata care împiedică întreprinderea unei documentări elementare poate fi mai mare decât năzuinţa spre adevăr? 2. Cui îi foloseşte această perpetuare voită a neadevărului?

Închei cu o cugetare genială a sfântului Isaac Sirul: „Gura nedreaptă, prin rugăciune se astupă” („Filocalia”, vol. X, pag. 52) (citat preluat din „Lumina şi faptele credinţei – convorbiri cu Părintele Cleopa”). Amin. Amin.