Episcopul de Žiča (Serbia) Nicolae Velimirovici (1880-1956), canonizat în 2003 de Biserica Ortodoxă Sârbă şi considerat unul dintre cei mai mari Părinţi duhovniceşti contemporani, a fost un prolific scriitor de literatură teologică (supranumit un al doilea „Ioan Gură de Aur”). Martir al prigoanei din vremea celui de-al doilea război mondial (a fost închis de mai multe ori, inclusiv în lagărul nazist de la Dachau), episcopul Nicolae a fost un cărturar de excepţie (cu un doctorat în teologie publicat în limba germană la Berna şi unul în filosofie susţinut la Geneva şi pregătit la Oxford), de pe urma căruia au rămas numeroase scrieri, poate cea mai cunoscută fiind „Proloagele de la Ohrida”. Personal, găsesc deosebit de ziditoare spiritual colecţia de „Răspunsuri la întrebări ale lumii de azi” publicată de Editura Sophia. În acest volum (online aici) am găsit o meditaţie superbă asupra rănilor lui Isus, pe care o redau aici în întregime:

Scrisoarea a 29-a. Despre cele 5 răni ale lui Iisus

Îmi scrii că ai auzit de la femeile bătrâne un „basm” despre cele cinci răni ale lui Iisus, şi întrebi cum a luat naştere acest basm. Vai, fiică, citeşte Noul Testament! Vai, sârbilor, nu vă faceţi de ruşine înaintea cerului şi pământului prin necunoaşterea credinţei voastre! Lăsaţi deoparte toate celelalte învăţături şi lecturi până ce veţi învăţa mai întâi ceea ce e mai important şi mai mântuitor. Mai întâi vine cunoaşterea credinţei, şi după aceea toate celelalte învăţături. În Anglia toată lumea citeşte Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu. Şi oamenii de stat şi politicienii şi cărturarii şi muncitorii obişnuiţi îşi dau osteneala ca întotdeauna să îşi săreze cuvintele, discursurile, articolele, cărţile prin cuvinte din Sfânta Scriptură, să dea tărie şi podoabă cuvintelor omeneşti prin cuvintele dumnezeieşti, cum s-ar împodobi nişte coliere de sticlă cu diamante. Iar cele cinci răni ale lui Iisus nu sunt vorbe, ci o realitate înfricoşătoare. Ca atare, ele trebuie cunoscute chiar mai bine decât cuvintele. Două răni în mâini, două răni în picioare, una în coastă. Toate cinci rănile de la cuie negre, ca şi de la mai negrul încă păcat omenesc. Străpunse mâinile, cu care binecuvânta. Străpunse picioarele, cu care umbla şi călăuzea pe singura cale dreaptă. Străpuns pieptul, ce revărsa din sine focul iubirii cereşti în piepturile omeneşti răcite. Fiul lui Dumnezeu a îngăduit să i se străpungă cu fier mâinile pentru păcatul multelor mâini – al unei păduri de mâini – care au ucis, au furat, au dat foc, au jefuit, au întins curse, au făcut silnicii; şi să i se străpungă picioarele pentru păcatul multor picioare – al unei păduri de picioare – care au umblat spre rău, au rătăcit nevinovăţia, au prigonit dreptatea, au pângărit sfinţenia, au călcat bunătatea; şi să i se străpungă pieptul pentru multele inimi împietrite – un munte de inimi – în care s-a născut toată răutatea şi toată lipsa de Dumnezeu, şi gândurile hulitoare, şi poftele dobitoceşti, şi în care de-a lungul tuturor veacurilor au fost făurite planurile de iad ale fratelui împotriva fratelui, ale vecinului împotriva vecinului, ale oamenilor împotriva lui Dumnezeu. Străpunse au fost mâinile lui Iisus – ca mâinile fiecăruia să se curăţească de faptele păcătoase. Străpunse au fost picioarele lui Iisus – ca picioarele fiecăruia să se abată de la căile păcătoase. Străpuns a fost pieptul lui Iisus – ca inima fiecăruia să se cureţe de poftele şi de gândurile păcătoase.

Când cumplitul Cromwell, dictatorul Angliei, a început să ia mănăstirilor averea şi să le închidă, pe pământul Angliei a luat naştere o procesiune zgomotoasă, alcătuită din câteva sute de mii de fiinţe omeneşti, ca semn al nemulţumirii poporului. Înainte erau purtate steaguri cu înscrisul: Cele cinci răni ale lui Iisus, şi se cântau cântece duhovniceşti şi se slujeau slujbe Dumnezeieşti pe câmpuri. Cumplitul dictator s-a înspăimântat foarte şi s-a temut mai mult de acele steaguri decât de orice altceva, şi a murit în silnicia sa.

Cele cinci răni ale lui Iisus să te înveţe, fetiţă, să-ţi pironeşti cele cinci simţuri de Dumnezeul Cel Viu. Cele cinci răni ale lui Iisus sunt cele cinci izvoare ale sângelui preacurat prin care a fost spălat neamul omenesc, prin care a fost sfinţit pământul. Prin aceste cinci izvoare a curs tot sângele Dreptului, până la ultima picătură. Domnul Cel făcător de minuni, Care a ştiut a înmulţi pâinea şi a hrăni cu cinci pâini 5000 de flămânzi, înmulţeşte neîncetat acest preacurat sânge al Său şi prin el hrăneşte şi adapă din mii de altare multe milioane de credincioşi. Aceasta este Sfânta Împărtăşanie, fiică a Iui Iisus. În Vinerea Mare lipeşte-te cu sufletul de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sub cruce, ca şi pe tine să te spele sângele de viaţă făcător din cele cinci răni ale lui Iisus. Ca sufletele curăţite şi înviate să poată duminica, dimpreună cu Mironosiţele, striga cu veselie: Hristos a înviat! (din Sf. Nicolae Velimirovici, „Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi”, Scrisoarea a XXIX-a, „Despre cele cinci răni ale lui Isus”, Editura Sophia, 2002)

Calea Crucii este o devoţiune tradiţională a Postului Mare în Biserica latină, asimilată unui pelerinaj în duh în Locurile Sfinte din Ierusalim (pe calea ceea ce astăzi poartă numele de Via Dolorosa). Tradiţia spune că Sfânta Fecioară obişnuia să viziteze zilnic locurile pătimirii Fiului ei, iar Sf. Ieronim (care şi-a petrecut ultimii 34 de ani din viaţă într-o mănăstire din Betleem, +420) vorbeşte despre mulţimea pelerinilor care vizitau locurile sfinte în vremurile sale; cu toate acestea, este greu de susţinut că devoţiunea ca atare ar putea data din primele secole de creştinism; ea nu este pomenită în „Peregrinatio Egeriae” (cca. 380), text care vorbeşte despre toate practicile devoţionale desfăşurate în Oraşul Sfânt în sec. al IV-lea. Prima menţiune a termenului „staţiuni” îi aparţine pelerinului englez William Wey, care a vizitat Locurile Sfinte în două rânduri (în 1458 şi 1462) şi care descrie obiceiul pios de a călca pe urmele lui Cristos în Ierusalim. Staţiunile Căii Crucii ca element artistic-arhitectural îşi fac loc în bisericile catolice începând cu sec. al XVI-lea, iar practicarea rugăciunii Căii Crucii în biserică s-a extins pe scară largă începând cu sec. al XVII-lea (este foarte probabil ca mutarea iniţială a devoţiunii de la Via Dolorosa la interiorul bisericilor de pretutindeni să fi fost generată de ocuparea Locurilor Sfinte de către turci). Cât despre forma actuală a textului devoţiunii, este posibil ca la baza celor patrusprezece staţiuni aşa cum le cunoaştem astăzi să fi stat textul din „Jerusalem sicut Christi temporis floruit” a lui Andrichomius, publicat în 1584, care conţine însă doar douăsprezece staţiuni, perfect identice (din punct de vedere al tematicii) primelor douăsprezece pe care le găsim în cărţile de rugăciuni actuale. Dacă este foarte probabil ca devoţiunea în sine, aşa cum este ea cunoscută actualmente în Biserica Catolică, să fi fost iniţiată prin intermediul spiritualităţii franciscane (ordinului lui Francisc a fost numit custode al Locurilor Sfinte începând din 1342), este cert că tot de această spiritualitate este legată acordarea  indulgenţelor ataşate devoţiunii Căii Crucii (valabile şi în zilele noastre); astfel, în 1686, papa Inocenţiu al XI-lea le acorda franciscanilor permisiunea de a expune reprezentări ale Căii Crucii în toate bisericile lor, însoţind devoţiunea practicată înaintea acestor reprezentări de primirea indulgenţelor. Tot un franciscan, Sf. Leonard de Porto Maurizio (1676-1751), este resposabil de ridicarea a peste 600 de reprezentări ale Căii Crucii pe toată suprafaţa Italiei; el este cel care a construit binecunoscuta Cale a Crucii din Colloseum-ul roman, loc tradiţional de celebrare a devoţiunii, în fiecare Vinere Mare, începând cu pontificatul papei Ioan Paul al II-lea.

Iată textul tradiţional al Căii Crucii asupra căruia dorim să ne oprim în prezenta consideraţie:  

Staţiunea a XI-a – Isus este răstignit pe cruce

          Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm,

          Căci prin Crucea ta sfântă ai răscumpărat lumea!

Mâinile şi picioarele Mântuitorului sunt pironite pe cruce. Isus atârnă pe rănile mâinilor şi ale picioarelor şi suferă dureri nespuse pentru toate faptele cele rele ale mâinilor noastre şi pentru căile păcătoase pe care au umblat picioarele noastre

Străpunge-mă, o Isuse, şi pironeşte-mă pe crucea ta printr-o sfântă frică şi dragoste, pentru că în toate ispitele şi suferinţele să rămân statornic în răbdare până la sfârşit.   

          Doamne Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,

          Miluieşte-ne pe noi!   

Aş spune că orice comentariu legat de similitudinea dintre rugăciunea de faţă şi meditaţia Sf. Nicolae este superfluu. Închei, aşadar, cu o „Răstignire” a lui Matthias Grünewald din 1515, care înfăţişează ochiului  detaliile tulburătoare ale rugăciunii-meditaţie…

 

Matthias Grünewald, „Răstignirea” (1515)

Matthias Grünewald, „Răstignirea” (1515)

Matthias Grünewald, „Răstignirea” (1515) (detaliu)

Matthias Grünewald, „Răstignirea” (1515) (detaliu)

 

Matthias Grünewald, „Răstignirea” (1515) (detaliu)

Matthias Grünewald, „Răstignirea” (1515) (detaliu)

… şi cu o imagine a altarului franciscan din locul de pe Via Dolorosa care comemorează staţiunea a XI-a a Căii Crucii…

a11_pict_big1Crucii tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfânta înviere a ta o lăudăm şi o preamărim, căci prin lemnul crucii a venit bucuria în toată lumea! (din liturgia latină a Vinerii Mari)

Anunțuri