stmaxi11Zilele trecute am ascultat, fără prea multă surprindere, dar cu aceeaşi infinită mâhnire – care mă încearcă aproape de fiecare dată când iau contact nu cu realitatea diplomatică a relaţiilor catolico-ortodoxe, ci cu aceea frustă şi abruptă „din teren” –, înregistrarea unei emisiuni difuzate de Radio România Actualităţi pe 18 ianuarie a.c. (care se găseşte aici), în fapt o dezbatere pe tema Octavei Mondiale de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, care se desfăşoară în fiecare an între 18-25 ianuarie. Invitaţii au fost pr. Daniel Benga (profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti), Danion Vasile (teolog ortodox, laic) şi pr. Vincenţiu Balint (vicar la catedrala romano-catolică „Sf. Iosif”). 

Dezbaterea a pornit de la premiera din acest an, şi anume participarea aliturgică a preoţilor ortodocşi la Octavă, ca urmare a deciziei Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din 8-9 iulie 2008, decizie subsecventă gestului mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului de a se împărtăşi la o Liturghie greco-catolică, la 25 mai 2008.

Însă ceea ce m-a frapat în această dezbatere (nu pot sa o numesc dialog pentru că, în mod previzibil, partea catolică a fost pe post de „încasator” de acuze, fără a avea prilejul de a comenta prea mult pe marginea subiectului) este caracterul arhietipal al poziţiilor înfăţişate de cei trei invitaţi. Astfel,  pr. prof. Daniel Benga a întruchipat teologul ortodox echidistant şi echilibrat, care înţelege că discernământul  între severitate şi iubire în privinţa aplicării canoanelor nu conduce la trădarea credinţei şi că ortodoxia autentică nu se revendică şi nici nu se justifică prin acuzele (mai mult sau mai puţin elegante) aduse altor confesiuni şi religii. Pe de altă parte, la antipodul acestei poziţii, Danion Vasile, cunoscut pentru virulenţa intransigentă a părerilor domniei sale, şi-a expus opţiunea ferm-ortodoxistă conform căreia „creştinii ortodocşi nu au nevoie să se roage pentru unitatea Bisericii […] Toţi Părinţii cu viaţă sfântă din secolul XX au urmat învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi au spus: Biserica adevărată este una singură şi ceilalţi sunt în afara ei, nu trebuie să ne rugăm cu ereticii”. Pe primul din ei, mediile fundamentaliste l-ar eticheta drept ierarh vândut Apusului, precum toţi ortodocşii care au studiat în Occident; pe al doilea, invariabil, ca drept mărturisitor al credinţei Părinţilor. Între poziţia nuanţată şi foarte elegantă a pr. Benga şi cea radicală şi vădit extremistă a teologului Vasile subscriu fără rezerve la prima, şi nu din cauza care ar putea părea evidentă; motivul este acela că respect şi mă înclin în faţa unor păreri argumentate cu bun-simţ, coerenţă şi echidistanţă intelectuală (chiar dacă nu le împărtăşesc întru totul), în vreme ce nu pot să înţeleg logica unor argumentaţii care privesc o chestiune (oricare ar fi aceea, nu neapărat religioasă) doar din unghiurile favorabile unui scop predefinit (şi generator de prejudecăţi).  Şi, last but not least, al treilea arhietip, înfăţişat de pr. Balint (care a vorbit mai puţin de 10% din timpul emisiunii), ar fi acela despre care Cristian Bădiliţă ar spune (nu lipsit de umor): „Ortodocşii sunt obsedaţi (în sens patologic) de catolicism, în vreme de catolicii îşi văd de ale lui Cristos”.  

Pe parcursul discuţiei este invocat Canonul 10 Apostolic („Dacă cineva s-ar ruga chiar şi în casă cu cel afurisit, acela să se afurisească”), în baza căruia Danion Vasile subliniază că nu doar clericilor, dar şi simplilor mireni le este interzis să se roage împreună cu cei care nu sunt ortodocşi.  Aceste canoane apostolice sunt canoane dogmatice sau disciplinare? Disciplinare, susţine pr. prof. Benga (la unison cu pr. Balint!): „Canoanele sinoadelor ecumenice care au conţinut dogmatic sunt foarte puţine, le putem număra pe degete. Aici, în canoanele apostolice, nu e vorba de hotărârea unui sinod ecumenic, ci sunt nişte canoane care au fost codificate în sec. al IV-lea, dar prin aceste canoane nu s-a luat o hotărâre dogmatică”.  În plus, „canoanele trebuie interpretate în context istoric” şi „toate canoanele trebuie aplicate cu dreaptă socoteală, unele cu asprime şi unele cu blândeţe şi acest principiu este un principiu fundamental, este afirmat de Sf. Vasile cel Mare în can. 84, 85, can. 102 de la sinodul trullan, sinodul V-VII ecumenic, care spun foarte clar că noi nu luăm aceste canoane ca literă de lege”. Obstinaţia lui Danion Vasile pe terenul demonstraţiei că sunt canoane dogmatice îşi pierde susţinerea chiar din partea celuilalt teolog ortodox implicat în discuţie, drept pentru care e necesar ca invectivele să fie îndreptate în altă direcţie.  

Aşadar, în vreme ce Danion Vasile îşi ascute sabia pravoslavnică şi citează exclusiv opinii ortodoxe virulent defavorabile ecumenismului şi catolicismului, pr. Benga abordează un ton pacifist şi vorbeşte despre sinoade, ierarhi şi părinţi ortodocşi care sunt de cu totul altă părere, încercând să arate, complet obiectiv, toate faţetele unei chestiuni atât de complexe. Nici această abordare nu are sorţi de izbândă în faţa cuiva care are de purtat o cruciadă (personală?) împotriva a tot ce nu se află sub denominaţia ortodoxiei (sau ar trebui să spun a ortodoxismului?). Nici confesiunile care nu iau parte la acest pseudodialog nu sunt scutite de sabia lui Damocles. Lăsând la o parte lipsa totală de eleganţă şi neprincipialitatea cu care se pune la zid o confesiune – luteranismul – ai cărui reprezentanţi nu sunt de faţă, avem şi în acest subiect încă o mostră de nepunere de acord a ortodoxiei în privinţa percepţiei unor realităţi contemporane: în vreme ce Danion Vasile îi anatemizează vajnic pe luterani şi dă iarăşi încotro apucă cu barda auto-îndreptăţirii („Nu mă rog cu o persoană despre care nu ştiu că este ortodoxă, pentru că intru sub anatema Sfinţilor Părinţi”), pr. Benga arată iarăşi echilibru şi deferenţă: „Nu-mi este foarte uşor să-i arunc în iad pe luterani…”, „luteranii n-au fost condamnaţi de nici un sinod al BO până în momentul de faţă” (şi nici catolicii, era sugestia subtilă din această afirmaţie, gândită pesemne să tempereze avalanşa de anateme pornită de teolog).

Nu există trup al lui Cristos în afara BO, afirmă infailibil Danion Vasile, sprijinindu-se „teza” lui Hieroteos Vlachos, pe care o citează în întregime: „Papistaşii nu au preoţie, nici taine; Vaticanul nu este Biserică, ci un sistem politico-economic situat în afara Bisericii, iar papa cu toţi clericii Vaticanului nu sunt urmaşi ai apostolilor, nu au predania şi succesiunea apostolică. Papistaşii sunt franco-latini (sic!), iar pe deasupra şi eretici. Papismul se află în afara Bisericii. Pentru că în afara Bisericii nu există taine, pentru aceasta clericii papistaşilor şi însuşi papa, pentru noi, ortodocşii, nu au preoţie”.  „Tradiţia noastră învaţă că voi [catolicii] nu aveţi succesiune apostolică”, îşi încheie apoteotic „argumentaţia” Danion Vasile (pentru un neavizat, asemenea afirmaţii hazardate cu pretenţie de adevăr absolut, pot fi realmente smintitoare: care Tradiţie?). „A-ţi mărturisi credinţa nu înseamnă a-l jigni pe celălalt”, susţine cu eleganţă pr. Benga. „Suntem creştini, suntem fraţi, suntem ai lui Isus Cristos, credem în acelaşi Dumnezeu”; „suntem prea radicali şi rostim anateme foarte repede”; „noi nu putem să punem graniţe Duhului lui Dumnezeu”, încheie conciliant (şi neluat în seamă) pr. Balint.

Din câte am putut să-mi dau seama, singurul punct asupra cărora s-a căzut de acord de către ambele părţi a fost acela al caracterului eterogen al opţiunii ortodoxe vizavi de ecumenism (şi, implicit, faţă de Octava de Rugăciune):  „BO autocefale au poziţii diferite faţă de mişcarea ecumenică” şi „este o divergenţă în sânul ortodoxiei”, a zis pr. Benga. „BC nu are nici un cuvânt de spus aici, pentru ca este o disensiune care e în mijlocul BO”, a afirmat pr. Balint. „În BO există o pluralitate de viziuni […], care este firesc să genereze dezbatere”, a susţinut moderatorul emisiunii. În acest caracter eterogen al ortodoxiei vizavi de ecumenism rezidă germenele unui fundamentalism pe care Bădiliţă (atenţie, teolog ortodox!) îl numeşte „ortodoxism” (adică ideologie), prin opoziţie cu „orthodoxie” (adică „dreapta-credinţă”, înţeleasă etimologic, nu confesional).     

Nu apuc să-mi revin bine din „trauma” intelectuală provocată de ascultarea acestei înregistrări, că alaltăieri aseară, la emisiunea „Trenul vieţii” de pe B1TV, iată aceeaşi situaţie, transpusă doar în alt registru. O dispută inegală, în care patru invitaţi (cu toţii de confesiune ortodoxă) vorbesc de pe poziţii de antinomie (doi cu doi!) despre implicaţiile spirituale ale introducerii paşapoartelor biometrice (şi nu numai). În tabăra „contra cip” (a se citi: dorim o poziţie lipsită de echivoc din partea Patriarhiei în această privinţă), ziaristul Claudiu Târziu e precis, moderat în ton şi obiectiv vizavi de realităţile ortodoxiei contemporane (comentariul său pe blogul personal poate fi găsit aici), iar actriţa Manuela Hărăbor e deosebit de convingătoare în rolul unei femei preaevlavioase, preocupate activ şi personal de venirea sfârşitului lumii. În tabăra „pro” (a se citi: nici un cip nu ni-l poate lua de Dumnezeu din suflet) o prezenţă caldă,  blândă, plină de pace şi bucurie în spiritul autenticei orthodoxii, în persoana pr. Vasile Ioana de la biserica „Sf. Nicolae dintr-o zi”, şi una tunător-fulgerătoare în manieră pravoslavnico-mioritico-talibano-ortodoxistă, ziaristul Dan Ciachir. Acesta din urmă, bagatelizând caragialesc cam toate problemele ridicate în discuţie privitor la BOR, abandonează imediat orice dispută în clipa în care intră în legătură telefonică directă o telespectatoare din Timişoara, pentru a vorbi despre un subiect perfect inocent: rugăciunea. „Timişoara?”, zice domnul Chiachir, corelând geografia cu salutul iniţial al doamnei („Lăudat să fie Isus Cristos!”) . „Ahaaa, deci e greco-catolică”. Şi cui îi mai pasă ce are de spus biata femeie, când numai ce simpla ei prezenţă la telefon a aprins un subiect super-fierbinte, bază de lansare a tiradei de invective clasice care cuprind, invariabil şi previzibil, distrugerea neamului românesc de către Biserica Greco-Catolică, necesitatea ca aceasta să dispară definitiv etc. etc. (nu-mi amintesc care ierarh greco-catolic spunea recent că Preasfinţia sa se simte şi acum prigonit!). Cineva (nu mai ştiu cine) îi atrage atenţia că ne aflăm (ortodocşi şi catolici) în Postul Mare şi că o asemenea atitudine vindicativă nu-i şade bine unui creştin. Dar, ca şi domnul teolog Vasile mai sus pomenit, nici domnul Chiachir nu are altă împresie despre propria persoană decât că e ultimul luptător pe meterezele a ceea ce domnia sa percepe (eronat) ca fiind bastionul ortodoxiei autentice. În timp ce domnul Ciachir gesticulează violent şi nu mai pridideşte cu acuzele, îmi vine în minte îndemnul unui monah de referinţă pentru duhovnicia ortodoxă contemporană, Rafail Noica, îndemn de care sunt convinsă că nici domnul Chiachir nici teologul Vasile nu au auzit vreodată: „Fraţilor întru credinţă, nu căutaţi sa osândiţi oameni de alte credinţe, că e uşor de spus unde este ortodoxia şi e greu de spus unde nu este”.    

Şi revin la gândul lui Bădiliţă, pe care, de data asta, simt nevoia să-l revăd, ca să mă conving (pentru a câta oară) cum litera cărţii prinde duh în persoanele din tubul catodic: „Orthodoxia nu trebuie identificată cu ortodoxia – confesiune creştină rezultată în urma rupturii de la 1054 […]. Orthodoxia este Revelaţie plus mod de viaţă adecvat Revelaţiei şi ea se opune, ca lumina întunericului, ortodoxiei, fără h, adică pseudoteologiei resentimentare, primitive, necivilizate”. În această linie se înscrie explicaţia arhicunoscută a convertirii-întoarcere a prinţului Vladimir Ghika la Biserica Romei: „M-am făcut catolic ca să fiu un ortodox mai bun”… Pentru că, nu-i aşa, etimologic vorbind, orice catolic este dator să se străduiască să fie un bun orthodox, şi viceversa…  

Şi peste imaginea tunând şi fulgerând a domnului Ciachir şi peste vocea tăioasă şi imperativă a domnul Vasile, mintea mea suprapune, cred că din nevoia subliminală de autoapărare împotriva autosuficienţei şi autoîndreptăţirii, două imagini complet antinomice.

Prima esta aceea a unui tânăr ierarh ortodox care, în anul care trecut, în catedrala „Sf. Iosif”, într-un cadru total lipsit de constrângerile diplomaţiei ecleziastice de faţadă, a dat o mărturie personală (sinceră şi deosebit de caldă) privind vocaţia sa la călugărie (ortodoxă!) inspirată de spiritualitatea unui mari sfinte catolice din sec. XX, mărturie autentificată de participarea ulterioară la rugăciunea Căii Crucii alături de toţi cei prezenţi în catedrală. A doua este aceea a unei călugăriţe catolice pe care am văzut-o rugându-se în genunchi la Vecernia care a deschis, în Catedrala Patriarhală din Dealul Mitropoliei, Octava de Rugăciune de anul acesta (da, da, chiar în ziua în care domnul Vasile tuna şi fulgera împotriva catolicilor la radio!); nimic din rugăciunea ei (aproape contemplativă, judecând după transfigurarea ei) nu arăta că ea se află într-o biserică alta decât cea pe care o consideră a ei.

 

NB: Cu textul de faţă inagurez o nouă rubrică în acest blog („Catolicism, orthodoxie şi ortodoxism”) – a cărei semantică este preluată de la domnul Bădiliţă – şi la începutul acestei întreprinderi consider absolut necesare următoarele sublinieri (asupra cărora l-aş ruga să revină pe oricare dintre cititorii mei care se pregăteşte să tragă concluzii pripite şi părtinitoare asupra finalităţii sale):

a) Această întreprindere vizează trei direcţii / scopuri principale:

1. demontarea unor „mituri” anticatolice, aşa cum sunt ele prezentate şi susţinute până la epuizare în varii medii fundamentaliste; prin aceasta, consider că fac în primul rând un serviciu tocmai acelora care promovează asemenea opinii, care ar trebui să facă de ruşine orice persoană cu minimum de documentare (nu zic cultură) teologică şi de onestitate intelectuală; „Când eşti obsedat de cineva atunci încerci să-l cunoşti cât mai îndeaproape, să-i refaci istoria, să-i înţelegi «evoluţia», «caracterul» etc. Or, fixaţia ortodoxistă nu se exprimă decât printr-o veşnică invectivare fără obiect, adică printr-o permanentă jignire a «obsedantei confesiuni» […]”. Însă (şi consider că aici ar trebui o subliniere puternică), „ortodoxia nu trebuie şi nu poate fi confundată cu asemenea reacţii”.

2. un studiu al asemănărilor de netăgăduit (în practica ecleziologică, devoţională etc.) între cele două confesiuni creştine (ortodoxie şi catolicism), pornind chiar de la mult-invocatele deosebiri considerate de fundamentalişti, cum altfel decât, ireconciliabile;     

3. un elogiu al numelor din ortodoxie, de ieri şi de zi, a căror universalitate mi se pare incontestabilă, şi care au reuşit să devină şi să rămână nume mari, fiind autentic orthodocşi, fără a fi fundamental ortodoxişti; Siluan Athonitul, Nicodim Aghioritul, Arsenie Boca, Valeriu Gafencu, Nicolae Steinhardt, Teofil Pârăian şi alţii.

b) Această rubrică nu este destinată un nici un chip „prozelitismului catolic” (declar prin prezenta înverşunarea mea statornică în privinţa oricărui fel de prozelitism), aşa cum este catalogată, în genere, în mediile fundamentaliste, orice încercare (oricât de firavă) de a prezenta realităţile catolice scuturate de vălul prejudecăţilor şi pastişelor anticatolice. Intreprinderea de faţă se adresează strict poziţiei fundamentaliste anticatolice, cu precădere aceleia ortodoxiste (exprimată extremist şi în o termeni de o violenţă indescriptibilă mai cu seamă în spaţiile virtuale declarate ortodoxe, dar care sunt, în realitate, ortodoxiste), poziţie care se autodefineşte (ba chiar îşi face un titlu de glorie din aceasta) ca profund împotriva catolicismului; fără a dori să schimbe ceva din această poziţie (deoarece oricine este îndreptăţit să aibă o părere şi să îşi apere credinţa, atâtă vreme cât o face cu onestitate şi obiectivitate), acest demers intenţionează doar să ofere un instrument de studiu alternativ, pornind prezentarea şi argumentarea poziţiei catolice chiar de la documentele Magisteriului, în ideea că (vorba unei prietene ortodoxe, care m-a îndemnat să purced în această întreprindere) „una e ceea ce cred catolicii şi alta e ceea ce cred alţii că ar crede ei”. Maniera acestei prezentări se va revendica din stricta dorinţă de clarificare, şi nu din vreo presupusă patimă antiortodoxă ori exaltare procatolică ce mi-ar putea fi imputate.  

PS: Ilustraţia redă icoana Sfinţilor Apostoli Petru (patron al Bisericii Romei) şi Andrei (patron al Bisericii Constantinopolului), pe care patriarhul ecumenic Athenagora a dăruit-o papei Paul al VI-lea cu ocazia ridicării anatemelor reciproce, în anul 1964.