Revăd însemnarea din jurnal legată de Crăciunul anului trecut şi nu pot să nu observ discrepanţa imensă între starea mea de spirit de atunci şi cea de acum… amândouă, totuşi, daruri ale aceluiaşi Domn, care încearcă, în chipuri felurite (dar niciodată altfel decât cu eleganţă şi delicateţe), să acordeze inima mea pe acelaşi diapazon cu a Lui, folosindu-se admirabil şi providenţial de oameni şi împrejurări…Anul acesta, Domnul mi-a pus în inimă dorinţa de a pregăti sărbătoarea coborârii Lui în mijlocul creaţiei într-un chip mai special, în sufletul meu… Simt că se cuvine ca întâlnirea mea cu El să se petreacă precum cea a păstorilor şi a magilor cu taina de necuprins a Întrupării din Betleem… în linişte, adoraţie, interiorizare… Nu ştiu un loc mai potrivit unde să găsesc toate acestea decât ‚micul rai” de a cărui spiritualitate care sunt atât de profund îndrăgostită, mănăstirea fraţilor Sf. Ioan… Vreau să îl primesc pe Prunc aici, în singurătate, să fiu doar eu cu El, ca să pot medita mai profund la însemnătatea venirii lui în lume, dar mai cu seamă în viaţa mea…Humilitas
Sosesc miercuri, 24 decembrie, dimineaţa, la ora 9:30, pentru o învăţătură legată de naşterea Domnului, condusă de fr. Martin. Ceea ce reţin cu predilecţie din acest moment e necesitatea de a-l imita pe Ioan Botezătorul în primirea Întrupării: să ne facem mici pentru ca El, cel care vine, să fie mare, să ne dăm deoparte pentru a-i face loc Lui, doar Lui… Adică necesitatea de primi misterul în inima noastră cu smerenie, în adoraţie şi umilinţă, lăsându-l pe El să ne conducă inimile spre adevăr… Însăşi cel care ne vorbeşte e o icoană vie a învăţăturii acesteia… humilis frater Martin… atât de blând şi întotdeauna gata de a sluji…

Pax
Fr. Pierre-Marie pregăteşte capela pentru Sf. Liturghie de la ora 11:00. Mă uit (nu altfel decât cu pietate) la picioarele lui desculţe în sandalele franciscane, gândindu-mă cât de departe sunt eu de spiritul adevăratei pocăinţe, fiindcă nu pot să mă detaşez deloc de frigul pătrunzător, care aproape că mă face să-mi clănţăne dinţii… Îi urmăresc gesturile delicate, lente, umile cu care pregăteşte altarul, aprinde lumânările… Se mişcă atât de încet, o prezenţă aproape transparentă, într-un spaţiu şi un timp care nu sunt ale lui, ci exclusiv ale Celui pe care îl slujeşte cu infinită iubire…
Sf. Liturghie e celebrată sublim de simplu de fr. Dan cu aceeaşi negrabă sfântă, cu reculegere şi evlavie… fiecare cuvânt, fiecare gest e adoraţie pură… nimic nu poate tulbura liniştea aceasta din altă Lume…
Apreciez în chip special ritualul schimbării păcii… Mai întâi celebrantul şi asistentul îşi dăruiesc pacea reciproc, într-un gest de îmbrăţişare fraternă, caldă. Apoi, fr. Pierre-Marie coboară din altar şi ne împarte pacea nouă tuturor… într-o strângere a ambelor mâini, privire ochi în ochi, (care coboară în inimă), iar cuvintele care însoţesc gestul sunt: „Pacea lui Cristos!” (ca o rememorare a faptului că „eu v-o dau nu aşa cum o dă lumea”, In 14,27)… Câtă plinătate şi iubire e în gestul acesta, uneori atât de dezgolit de semnificaţie în Liturghiile noastre grăbite din „oraş”… E o metaforă a revărsării păcii lui Cristos dinspre altar (pe care stă El, cel care se pregăteşte a fi jertfit), înspre lume, cea înţelege atât de greu esenţa păcii adevărate…

Sancta simplicitas
Luăm prânzul, într-o tăcere desăvârşită, al cărei „ton” este dat de clopoţel, ascultând, la lectură, evocarea unui Crăciun trăit în teribila prigoană a închisorilor comuniste, din „Întoarcerea la Hristos” a lui Ioan Ianolide… Masa este incredibil de simplă (supă de legume cu orez, cartofi fierţi, salată de peşte cu puţină ceapă verde, fructe, iar de băut, apă într-o carafă de lut…). Pentru că aici însăşi luarea mesei e prilej de meditaţie şi rugăciune, mă gândesc la cuvintele de mai devreme ale fr. Martin, care spunea că finalitatea Întrupării este crucea, şi îl privesc pe Isus răstignit pe crucifixul imens din refectoriu, surprins în momentul încredinţării Duhului său în mâinile Tatălui… Isus se întrupează în noaptea asta pentru a putea să ajungă în acest moment de patimă şi slavă… ieslea conţine crucea… amândouă sunt făcute din acelaşi lemn…
După masă, toată lumea ajută cu bucurie la treburile gospodăreşti, la spălatul vaselor, la curăţenie… Îmi amintesc de un autor care, pentru a evoca spiritualitatea casnică, maternă şi familială a Mariei, o numea „Sf. Fecioară a oalelor şi a cratiţelor”…
Odată încheiate acestea, mă retrag puţin în capelă, ca să citesc… şi să mai stau cu El…

Mysterium
De la ora 15:00, pentru o jumătate de oră, ne împărţim în două grupuri pentru o sesiune scurtă de lectio divina. Rămân în grupul fr. Dan şi vorbim despre evanghelia nopţii de Crăciun, Lc 2,1-14. Multe lucruri de meditat pe marginea acestei pericope… Reţin numai două, pe care nu le-am meditat suficient până acum… Mai întâi, faptul că Maria îl naşte pe „primul-născut” (Lc 2,7): „primul”, adică acela care a fost mai înainte de toate, şi „născut”, adică „nu creat”, cum spune Crezul, Dumnezeu care se face Fiu al Omului, pentru a-l mântui pe om… Apoi, „marea spaimă” (Lc 2,9) care i-a cuprins pe păstori la vederea îngerului aducător al veştii celei bune: păstorii, oameni simpli, chiar marginalizaţi în vremurile acelea, trăiesc teama metafizică tipică omului biblic aflat în faţa unui mister de nepătruns (pe care o încearcă şi Zaharia, şi Iosif, şi chiar Sfânta Fecioară la Buna-Vestire): „mysterium tremendum” al lui Rudolf Otto…
Din toate reprezentările Întrupării, textele liturgice ale nopţii de ajun îmi sunt aduse în inimă cel mai profund de Adoraţia păstorilor a lui Jacopo Basano, fiindcă redă excepţional esenţa celebrării: lumina mântuirii versus întunericul lumii: „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ţinutul întunecat a strălucit o lumină” (Is 9,2); „Harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor” (Tit 2,11), toate acestea sunt în ieslea zugrăvită de Basano, care e, în sine, sursă de lumină şi har în mijlocul întunericului…
Preţ de încă vreo oră după lectio ne veselim repetând colinde pentru Liturghia de la noapte, împreună cu fr. Dan, care e un dirijor deopotrivă exigent şi şugubăţ…

Cantus angelorum
La 18:30, în capelă, Vesperele cântate… De fiecare dată când iau parte la Oficiu la fraţi, am impresia că ascult cântarea îngerilor… Fr. Pierre-Marie şi fr. Dan au nişte voci care par a fi zămislite de Creator special pentru a-L lăuda pe El… Celebrarea aceasta a cappella, cu pauze lungi între psalmi şi cântări, cu Pater noster şi Magnificat cântate şi ele… îmi pare o frântură de cronică medievală şi parcă mă aştept să văd (cu ochii trupeşti) chipul îngerilor care cântă şi ei alături de noi…

Lux
Cina – la fel de simplă ca şi prânzul (bucatele sunt aceleaşi, fără desert) –, e însoţită de lectura unui text din scrierile pr. Marie-Dominique Philippe despre Sf. Fecioară.

Imediat după cină, la ora 20:00, încep Vigiliile Naşterii Domnului… În capelă este expus spre adorare PS Sacrament, confesionalul este deschis pentru spovezi…

Sf. Liturghie (celebrată de fr. Martin) începe la miezul nopţii… şi este de o simplitate a cărei grandoare mă copleşeşte… Lentoarea gesturilor, a lecturii, a întregii ceremonii, parfumul de trandafir al tămâii, evocă o pace care mă învăluie cu totul, mă captivează, mă rupe total de tumultul lumii şi mă transportă în pacea ancestrală a Betleemului… Lumea exterioară a încetat să mai existe, nu mai sunt decât eu, înaintea Pruncului… cu fruntea lipită de pavimentul capelei, a cărui răceală nu o mai simt, pentru că inima mea e în iesle, încălzită de iubirea Copilului Sfânt… şi la fel cum trupul meu se încovoaie pentru a se pleca în faţa acestui mister, sufletul meu e acum în întregime cu El, ca şi când eu nu mă mai percep deloc pe mine, ci numai pe El… Mi-e frig, foame şi sunt la fel de singură ca El în tăcerea adâncă a peşterii din Betleem… Sunt cu El cât de profund pot eu, cu imensa mea micime, să fiu…

Îngerii care dansează în dantelăria candelabrului de deasupra altarului îmi par acum însufleţiţi de celebrarea noastră… Colindul (pe care îl cântăm adunaţi la picioarele ieslişoarei simple de la picioarele altarului, iluminată de o ghirlandă de candele) nu are nimic de-a face cu spectacolul fastuos al concertelor de colinde care se organizează în bisericile noastre în acest timp… E un dialog intim, inimă la inimă, cu Domnul, şi de aceea fiecare simte nevoia, să-i ofere Pruncului cântarea sa… Noi cântăm în româneşte colindele pregătite mai înainte cu fr. Dan…. Surorile Misionare al Carităţii cântă în polonă, apoi în hindi… Surorile Sf. Ioan cântă în franceză… Cu adevărat, Pruncuşorul s-a născut pentru toate popoarele, „harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor” (Tit 2,11).

Communio
După Liturghie şi colinde, ne adunăm din nou în refectoriu pentru o gustare pe care fr. Dan nu se lasă înduplecat să o binecuvânteze decât după ce mai cântăm încă un colind. Ciocolată caldă, ceai de scorţişoară şi fenicul, cozonac proaspăt şi fursecuri… În bucătărie, colindul fetelor e acompaniat de clinchetul farfuriilor şi de clipocitul apei… Se râde, se cântă, e o veselie supranaturală care ne animă…
Nu cunosc pe nimeni din toţi oamenii aceştia, însă, după atâta vreme petrecută alături de ei în tăcere, leg cu Doina din Braşov şi cu Mihai din Bacău o conversaţie care se prelungeşte toată noaptea…
Dimineaţa, pe la ora 4:00, fr. Dan ni se alătură… Glumesc, spunându-i că în camera mea e mai frig decât în capelă şi că mă gândesc să petrec ce mai rămas din noapte înfofolită în păturica mea, la picioarele ieslei lui Isus… El îşi păstrează mina serioasă şi îmi pune că a dat drumul la căldură şi în camera mea, dar că se duce să o oprească îndată, ca să nu mă întoarcă din hotărârea mea de a sta cu Isus…

Gaudium
Sunt nespus, nespus de fericită…. Am venit pentru o reculegere, am plecat purtând în inimă tot amestecul de sunete, culori, arome, senzaţii ale Betleemului… întunericul lui, luminat de Lumina cea mare, frigul ieslei, sărăcia lumii… liniştea Întrupării… Am căpătat infinit mai mult decât mă aşteptam şi infinit mai mult decât eram pregătită să primesc…
Dimineaţă, pe un ger tăios, pe străzile pustii ale oraşului care încă doarme, în drum spre Sf. Liturghie de la biserica mea de „acasă”, port cu mine în lume toată bucuria magilor, a păstorilor, a lui Ioan Botezătorul… Aş vrea să păstrez bucuria asta (cu parfum de scorţişoară, tămâie şi brad) ca pe o nepreţuită colecţie de mărgăritare în sipetul inimii mele, pe care să îl deschid parcimonios când eu sau oricine din jurul meu are nevoie de atingerea reconfortantă a bucuriei… Parcimonios, nu din egoism (după o asemenea noapte, egoismul ar fi curată impietate!), ci pentru că îmi dau seama cât de greu e de obţinut o astfel de stare de spirit, din cauza micimii inimii mele, şi de aceea o savurez ca pe o delicatesă scumpă, o tezaurizez cu precauţie şi discreţie…

Christus natus est! Gaudeamus!
Anunțuri