A-l iubi pe Cristos mai presus decât orice pe lume şi a abandona totul pentru El pare în ochii lumii un act de nebunie. În cel mai bun caz, cel care îşi pune întreaga existenţă în mâinile Domnului şi se încredinţează voinţei sale divine poate apărea în ochii lumii ca o persoană curajoasă. Abandonarea lumii în favoarea lui Dumnezeu este percepută deopotrivă ca un act de curaj şi de nebunie.
Există în evanghelii câteva personaje care, odată ce l-au descoperit pe Domnul, lasă totul deoparte şi îşi concentrează întreaga existenţă asupra acestei descoperiri uimitoare. De parcă lumea aşa cum o ştiau până în momentul întâlnirii cu Cristos a încetat să mai existe. Nu e vorba numai de apostoli, care îşi abandonează modul de viaţă pentru a-l însoţi pe Isus. E vorba de mulţi alţii pe care descoperirea Mântuitorului îi face să lase totul deoparte pentru a mărturisi şi altora bucuria întâlnirii cu el. În fiecare din ei, „nebunia” iubirii lui Cristos se manifestă în diverse feluri.
E prima dată „nebunia” uimirii: samariteana căreia Isus îi vorbeşte la fântâna din Sihar „şi-a lăsat urciorul, a plecat în cetate” (In 4,28) pentru a vesti tuturor întâlnirea cu el; femeile care descoperă mormântul gol, „cu bucurie mare, au alergat să dea de ştire discipolilor lui” (Mt 28,8); apoi, este uimirea lui Ioan şi Petru, care „alergau împreună” (In 20,4) pentru a-l căuta pe Domnul dispărut din mormânt.
Găsim după aceea „nebunia” contemplării: Maria lasă în grija surorii sale Marta treburile casei pentru a sta „la picioarele Domnului” şi a asculta „cuvântul lui” (Lc 10,38-42).
Urmează „nebunia” faptelor de sacrificiu, a jertfelor: gestul păcătoasei care i-a uns picioarele lui Isus, cheltuind salariul unui muncitor pe un an întreg („trei sute de dinari„) cu această dovadă de iubire (Mc 14,3-9); abandonarea în mâinile providenţei a văduvei sărmane care face pomană cu ultimii ei bănuţi, „tot ce mai avea la viaţa ei” (Mc 12,42-44).
Toţi cei care îl întâlnesc pe Isus „aleargă”, „strigă”, dau „tot”, „dau de ştire” altora despre experienţa lor…, nu-şi pot stăvili emoţia şi surprinderea…, sunt entuziaşti, îi contaminează pe cei din jur cu bucuria lor imensă… Isus însuşi îşi îndeamnă discipolii în modul cel mai explicit cu putinţă: „Ceea ce eu vă spun în întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri” (Mt 10,27). Or, ce metodă mai convingătoare de a predica există decât însuşi entuziasmul care cuprinde întreaga fiinţă a celor care l-au văzut pe Domnul? Oare nu-i mustra apostolul Paul pe galateni tocmai pentru că-şi pierduseră entuziasmul (Gal 4,15), care transmite credinţa mai mult decât orice altă predică?
Dar cel mai mare „nebun” al evangheliei e Isus însuşi. El, Fiul lui Dumnezeu, vrea să fie botezat de Ioan, unul cel mai mic faţă de „cel mai mic din împărăţia cerurilor” (Mt 11,11). Refuză onorurile lumeşti în favoarea păcii rugăciunii (In 6,15). Se dă pe mâna arhiereilor pentru împlinirea Scripturii, când ar fi putut chema îngerii în ajutorul său (Mt 26,53). În jertfa supremă percepută de lume ca nebunie stă însăşi dumnezeirea lui Cristos, pentru că „nebunia crucii este puterea lui Dumnezeu” (1Cor 1,18), iar „nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii” (1Cor 1,25). Căci „Dumnezeu a ales cele nebune ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi” (1Cor 1,27).
În fine, să nu uităm pe unul dintre cei mai cunoscuţi „nebuni” după Cristos, pe Francesco Bernardone, fiul bogatului negustor de postavuri din Assisi, pe care lumea l-a considerat nebun atunci când a ales să bată desculţ drumurile prăfuite ale Italiei sfârşitului de secol XI pentru a predica evanghelia. Acum, „sărăcuţul” Francisc este unul dintre cei mai veneraţi sfinţi: „nebunul” vede faţa lui Dumnezeu Tatăl.
Aşadar, „dacă cineva dintre voi crede că este înţelept în lumea aceasta, să devină nebun ca să ajungă înţelept” (1Cor 3,18-19). Căci a fi nebun după Cristos este şi a fost dintotdeauna cea mai preţioasă formă de înţelepciune.
NB: Text publicat în revista “Lumina Creştinului”: http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2006&numar=1&id=16