Mântuirea este vederea feţei lui Cristos: „Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi ascunde faţa de la mine” (Ps 27,8). Mântuirea este pacea spiritului care s-a regăsit pe sine însuşi în divinitate. Dacă mântuirea este pace, e uşor de înţeles că, înaintea mântuirii de după moarte, credinţa şi iubirea lui Cristos pun în inimile noastre o răsplată cel puţin la fel de mare: aceeaşi pace a sufletului nostru cât timp suntem în viaţă. Da, Domnul e bun şi ne lasă să pregustăm fericirea mântuirii trăind pe acest pământ, ca o promisiune a veşniciei pe care o putem atinge dacă ne orânduim viaţa întru Cristos.
Toată peregrinarea noastră în această lume e o agitaţie continuă: alergăm care încotro, nu ne mai vedem unii pe alţii, nu vrem să ştim de nimic decât de rezolvarea problemelor noastre. De parcă nu am exista decât pentru a merge la lucru, pentru a plăti întreţinerea şi pentru a ne gândi (întotdeauna cu îngrijorare) la ziua de mâine. „Nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei răutatea ei” (Mt 6,34). Câţi dintre noi, chiar dacă îşi mai amintesc aceste cuvinte ale lui Isus, pot trăi conform lor?
La fiecare Liturghie ne dăruim unii altora pacea lui Cristos. Dar oare când ne strângem mâna şi rostim cuvintele ne dăm seama că însăşi aceasta e pacea care poate să ne elibereze de grijile lumii? „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă” (In 14,27), zice Domnul. Pacea mea„.A mea” înseamnă pacea lui Dumnezeu, pacea absolută, pacea supremă, pacea în faţa căreia şi cele mai importante lucruri din lume devin insignifiante… Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea„. Pacea lui Dumnezeu şi pacea lumii sunt două noţiuni diferite, chiar contrare. Pacea lumii sunt bogăţiile, gloria pământească; pacea lui Dumnezeu este iubirea, dăruirea, acceptarea voinţei divine. Mântuirea e o chestiune de alegere între acestea două. Iar alegerea se face aici şi acum.
Tulburarea şi teama împiedică găsirea păcii în inimă. Tulburarea vine din nedezlipirea de lume şi de grijile ei: preocuparea pentru cele lumeşti îndepărtează sufletul de Dumnezeu. Iar teama de cele ale lumii (nesiguranţa zilei de mâine, toate neliniştile şi panica în faţa necunoscutului) înseamnă neîncredere în Dumnezeu, în iubirea lui protectoare. „Domnul este cu mine şi nu-mi este teamă” (Ps 118/117,6), gândul acesta ar trebui să-l păzească pe orice creştin adevărat de temerile lumii acesteia.
În lume veţi avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea” (In 16,33), ne spune Mântuitorul. Nimeni nu spune că a trăi în lume e simplu. Dar cât de simplu poate deveni prin credinţă! Isus nu a promis pacea în termenii valorilor lumeşti, ci în termenii împărăţiei sale. Iar „împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (In 18,36), deci nu trebuie căutate valorile lumii acesteia în opera de mântuire.
Între agitaţia noastră cotidiană şi mult râvnita pace a lui Cristos nu e decât un singur pas pe care trebuie să-l facem cu inima. Să-l punem întotdeauna pe Domnul nostru înaintea lumii, să conştientizăm faptul că suntem copiii lui Dumnezeu, fiecare dintre noi să-i arate Tatălui nostru din ceruri că ştie şi crede că „Domnul e păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic” (Ps 23/22,1). Iar el, în nemărginita lui milostivire, ne va copleşi cu iubirea lui dătătoare de pace şi mântuire.

NB: Text publicat în revista “Lumina Creştinului” http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2004&numar=7&id=146
Anunțuri