Milioane de „Pater noster” se înalţă în fiecare zi către cel ce ne-a creat din iubire. Dar, din păcate, de mult prea multe ori, rugăciunea tinde să devină o rutină. Câţi dintre noi se gândesc serios la profunzimea cuvintelor rostite, la înţelesul lor mistic, la angajamentele pe care noi înşine ni le luăm prin această rugăciune sublimă?
Isus, care ne-a dăruit înălţimea necuprinsă a rugăciunii domneşti, ne vorbeşte cel mai bine despre semnificaţia ei tainică.
Spunem „facă-se voia ta…”, dar, în realitate, avem oare curaj să îi cerem să ne dea numai ceea ce crede el că e cu adevărat bun şi folositor sufletului nostru? „Facă-se voia ta” înseamnă abandon total în mâinile lui Dumnezeu şi mulţumire pentru orice vine de la el, fie acesta bun sau rău. „Facă-se voia ta” e cea mai bună lecţie de smerenie şi umilinţă evanghelică. Isus, pe Muntele Măslinilor, rugându-se şi asudând sânge în anticiparea patimii sale, şi-a plecat capul în faţa Tatălui. „Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine paharul acesta. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu” (Mt 26,39).
Îi cerem „pâinea noastră cea de toate zilele…” Şi ne gândim la pâinea pe care trebuie s-o punem pe masă şi pe care, în zilele noastre, o câştigăm tot mai greu. De ce pare atât de îndepărtat de noi faptul că pâinea aceasta nu e cea materială, făcută din făină şi apă, ci „pâinea vieţii” (In 6,48), „hrana care rămâne spre viaţa veşnică” (In 6,27). Pâinea pe care i-o cerem Tatălui este cea care ne hrăneşte spiritul, care ne dă tărie în înfruntarea ispitelor, putere în faţa necazurilor, mângâiere în clipele de deznădejde şi tristeţe. Pentru că „este scris: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu»” (Mt 4,4).
Cereţi pâinea sufletului, şi nu pe cea materială, pieritoare şi „Tatăl meu vă dă pâinea din cer cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii” (In 6, 32-33). Şi, cerând-o de fiecare dată în rugăciune fierbinte, Domnul va revărsa asupra noastră comorile iubirii lui, pentru că atunci, fiecare dintre noi, ca vrednic slujitor al lui Cristos, va fi înţeles că „hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui” (In 4,34).
În sfârşit, spunem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…”. Dar înţelegem cu adevărat că Tatăl ceresc ne mângâie cu milostivirea iertării divine numai sub această condiţie, în care şi noi ne milostivim de aproapele? „Iertaţi pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre” (Mc 11,25). Şi ne mai îndeamnă Isus: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; (…) iertaţi şi veţi fi iertaţi, (…) căci cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura şi vouă” (Lc 6,36-38). Aceasta este dreptatea supremă şi absolută.
Aşadar, să ne rugăm întotdeauna din adâncul sufletului nostru. Pentru că Domnul, aşa cum ne-a promis, este cu noi până la sfârşitul veacurilor; şi, văzându-i pe aceia dintre noi care se roagă numai cu buzele, Isus i-ar dojeni, precum în urmă cu 2000 de ani pe discipolii săi: „De ce mă numiţi «Doamne, Doamne» şi nu faceţi ce vă spun?” (Lc 6,46).
NB: Text publicat în revista “Lumina Creştinului”: http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2004&numar=2&id=35
Anunțuri