Suferinţa (asumată în manieră creştină) este, fără doar şi poate, cea mai autentică experienţă mistică. Nimic din toate viziunile, minunile, momentele de intimitate cu El în rugăciune, nu îi aduc atât de viu, de pregnant prezenţa în viaţa personală precum suferinţa. Marii mistici… ei îşi doreau să sufere întocmai ca El pe cruce. A suferi ca El înseamnă, în ultimă instanţă, a fi ca El şi a fi foarte, foarte aproape de El. În nici un caz a te compara cu El înaltceva decât în umilinţă, în răbdare, în resemnare la voia Tatălui. A nu căuta „slava acestei lumi, căci slava acestei lumi trece”. E o alegere dificilă, „calea îngustă”. Dar cu atât mai plină de satisfacţii.
Suferinţa te face, mai profund decât orice altceva, asemenea Lui. În clipa în care descoperi acest lucru, în care absolutul acestei constatări îţi pătrunde în inimă, încetezi să mai suferi cu adevărat. Suferinţa devine iubire sublimată în clipe de răbdare infinită, de tăcere interioară, de pace adâncă. E pacea lui Cristos din mijlocul furtunii. Cea care, în mijlocul suferinţei, îi porunceşte durerii să tacă. Şi ea, ca şi furtuna, se supune.
Suferinţa este, cu adevărat, cea mai autentică experienţă a credinţei. Şi cea mai validă încercare a ei…
Anunțuri