Credinţa nu este ceva cuantificabil. Nu putem spune cu certitudine cine crede mai mult sau mai puţin, pentru că nici una din manifestările exterioare nu reprezintă cu adevărat măsura absolută a credinţei.
Ne rugăm cu toţii, uneori ca într-un ritual (prea) bine stabilit. Dar nu numărul rugăciunilor şi nici evlavia rostirii lor nu reprezintă adevărata măsură a credinţei.
Ascultăm sfânta Liturghie în fiecare duminică şi la sărbătorile de poruncă. Dar, după cum îl întreba pe sfântul Augustin un discipol, „oare zidurile bisericii îl fac pe om creştin?”
În timpul anului, dar de cele mai multe ori în preajma sărbătorilor importante, ne aducem aminte de cei de lângă noi, poate mai singuri, poate mai săraci, poate mai trişti. Dar nu numărul pomenilor şi nici conţinutul lor nu reprezintă adevărata măsură a credinţei.
După cum vedem, „unii cred că perfecţiunea stă în asprimea vieţii, alţii în rugăciune, alţii în primirea deasă a sfintelor sacramente, alţii în faptele milosteniei creştineşti; dar se înşală: pentru că adevărata desăvârşire stă în iubirea lui Dumnezeu cu toată inima” (Sf. Francisc de Sales).
Măsura absolută a credinţei, mai presus de orice manifestare exterioară, este puterea de a-l iubi pe Domnul mai presus de orice şi de a fi atât de convins de nimicnicia ta, încât să poţi găsi magnifica putere interioară de a i te abandona total lui. Cum spune sfântul Augustin, „crede constant în Dumnezeu şi încredinţează-i-te lui cu totul„. Numai şi numai de aici rezultă iubirea sinceră şi nedisimulată faţă de aproapele. De aici ia naştere nevoia de a iubi mereu tot mai mult. De a iubi pentru iubire, nu pentru că aceasta e una din cele zece porunci. De a iubi în mod absolut, cu o iubire care se naşte din ea însăşi, dar nu se consumă prin ea însăşi. Cristos trebuie recunoscut şi păstrat în primul rând în adâncul sufletului nostru, pentru că, după cum el însuşi ne-a spus-o, „împărăţia lui Dumnezeu este printre noi” (Lc 17,21), trăieşte în noi prin iubire.
Iar iubirea nu poate fi rutină. Aşadar, să ne rugăm de fiecare dată când simţim nevoia să vorbim cu el, nu neapărat pentru că vrem să-i cerem ceva, ci mai ales ca să-i spunem cât de mult îl iubim. Să învăţăm să facem semnul crucii şi în inimă, nu numai cu mâna. Să dăm de mâncare şi să-i îmbrăcăm pe cei săraci pentru că vedem în ei chipul lui Isus, nu pentru că vrem să respectăm nişte convenţii. Să intrăm în Biserică nu numai duminica, ci ori de câte ori simţim chemarea să fim lângă el şi acolo, în faţa tabernacolului, să punem jos nu numai genunchiul, ci mai ales inima.
Deci, nici credinţa – fiind, în esenţa ei, iubire – nu trebuie să fie o rutină. Ea trebuie să fie un dialog constant al întregii noastre fiinţe cu Dumnezeu şi mărturisirea lui Cristos prin faptele noastre de zi cu zi, prin iertare, speranţă şi caritate adevărate, nu prin vorbe şi gesturi fixe.
Fericiţi voi cei care, înţelegând toate acestea, aţi descoperit „calea ce duce la viaţă” (Mt 7,14), căci iată, „cine îl laudă pe Dumnezeu doar din gură nu poate face tot timpul acest lucru, dar cine îl laudă prin felul său de viaţă o poate face mereu” (Sf. Augustin).

NB: Text publicat în revista “Lumina Creştinului” http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2004&numar=5&id=103