Există o formulă care se pronunţă când doi oameni care se iubesc decid să se căsătorească: împreună la bine şi la rău. Adică iubire indiferent de circumstanţe, presupunând că avem tăria să ne stăpânim sentimentele, indiferent de grozăvia atacurilor exterioare. Tot aşa, atunci când ne hotărâm să mergem lângă Cristos, alegem (cel puţin teoretic) să-i fim alături la bine şi la rău.
El ne-a fost alături mai ales la rău, când l-am tăgăduit, l-am prigonit, l-am batjocorit şi, în cele din urmă, l-am răstignit; acceptând toate acestea, ne-a dovedit iubirea lui. În schimb noi, nevrednicii, nu binevoim să acceptăm cu seninătate, umilinţă şi resemnare, nici una dintre încercările pe care el ni le trimite.
Suferinţa ne face părtaşi la patima lui Cristos şi, prin aceasta, asemănători lui. Prin suferinţă, el ne transmite o părticică din dumnezeirea lui. Atunci de ce ne ferim atât de ea? De ce ne revoltăm, în loc să fim mulţumiţi?
Pentru că nu îl iubim suficient pentru a ne anula pe noi înşine în faţă măreţiei lui. Iar „cine nu este gata pentru orice suferinţă, gata să se lase cu totul în voia celui iubit, acela nu este vrednic de a fi socotit în rândul celor care iubesc cu adevărat” (De imitatio Christi).
Sfinţii dintotdeauna i-au cerut Domnului suferinţă, nu alinare, tocmai pentru că doreau ca prin aceasta să-i semene. Oricare din noi, împărtăşindu-se din durerea Mântuitorului, se împărtăşeşte din iubirea şi sfinţenia lui. De aceea spune sfântul apostol Paul: „Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Cristos, căci, iată, când sunt slab, atunci sunt tare” (2Cor 12,10).
În suferinţă trebuie să fim iertători şi îngăduitori precum Cristos, care pe cruce s-a rugat pentru duşmanii lui – „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Lc 23,34). Suferinţele, necazurile, neîmplinirile pe care ni le trimite Domnul trebuie să le primim cu aceeaşi dragoste ca şi pe mângâieri, bucurii, speranţe şi realizări, ba chiar cu mai multă dragoste şi mulţumire, pentru că, prin acestea, el ne căleşte sufletul în faţa răului, ne purifică de noi înşine, ne înalţă spre picioarele crucii, unde se învaţă iubirea adevărată, care este începutul căii spre desăvârşire. Mulţi dintre noi se revoltă pentru că li se pare că Domnul îi pedepseşte fără să merite aceasta. Dar, „dacă suferi pe nedrept, mulţumeşte-i lui Dumnezeu, atât pentru nedreptate, cât şi pentru suferinţă. Ai prefera oare să ai de suferit pe bună dreptate?” (Mons. Vladimir Ghika).
Isus a murit pe cruce şi cea mai mare dintre suferinţele noastre este incomparabilă cu a lui, care ni se dăruieşte zilnic în Euharistie, jertfindu-se în mod perpetuu pentru noi. În ostia consacrată primim şi patima Fiului lui Dumnezeu. Sângele lui e izvorul vieţii. Rănile lui sunt leacul celor ale noastre. Să ne punem tristeţile şi suferinţele noastre în rănile lui: „O, bune Isuse, ascultă-mă, în rănile tale ascunde-mă” – spune frumoasa rugăciune a sfântului Ignaţiu de Loyola.
Să înţelegem şi să credem că „Dumnezeu e la fel de iubitor când ne mângâie, ca şi atunci când ne trimite suferinţă” (Sf. Francisc de Sales). Suferinţa ne înalţă către el. Ne face pe noi, nevrednicii, părtaşi de fiinţa lui de om-Dumnezeu, într-un mod sublim în care nici cea mai evlavioasă devoţiune nu o poate face. Iar pe aceia cărora în continuare suferinţa li se pare revoltătoare, sfânta Tereza îi încurajează spunându-le că „Domnul nu trimite nici un necaz fără a-l răsplăti cu un bine, dacă îl primim cu resemnare„.

NB: Text publicat în revista “Lumina Creştinului” http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2004&numar=9&id=188