Azi la predica, parintele a spus niste lucruri la care mi se intampla sa ma gandesc de multe ori: credinta e un dar de la Dumnezeu, cei care cred sunt alesi de Dumnezeu sa creada.

In prima faza a convertirii mele traiam cu impresia ca e meritul meu, ca am facut o mare descoperire. Ce prostie! Mai tarziu, cand am aflat ca e asa cum am auzit astazi la predica, lucrurile mi s-au parut foarte… nepamantesti si greu de acceptat. Un timp, eu, care voiam ca toate sa aiba un raspuns rational, am cautat o logica in toate astea, cum ar fi de ce m-a ales Dumnezeu tocmai pe mine, care habar n-aveam de El si nici nu ma interesa sa aflu nimic.
Acum sunt in stadiul in care imi dau seama ca nu am sa pot niciodata rasplati o iubire atat de mare. Ma gandesc necontenit la El. La ce pot eu, cu mijloacele mele atat de putine, sa fac pentru El. Cum pot sa-mi conformez eu firea atat de indaratnica si atat de lumeasca la exigentele unei asemenea iubiri.

Nu am fost niciodata atat de indragostita. Numai ca acum subiectul iubirii mele e “peste simt si fire”, vorba cantecului… Daca stau sa ma gandesc bine, as vrea ca prozaica mea fidelitate in cele ale iubirii lumesti sa se transpuna si in cele ale iubirii de Cristos. Indragostita in termeni lumesti, niciodata nu m-am chinuit sa fiu cum vrea partenerul meu; daca m-a iubit asa cum sunt, bine, daca nu, nu. Indragostita in termeni spirituali, nu am cunoscut chin mai mare decat acela de a fi numai cum vrea El.

Imi dau seama ca legatura cu El e, de departe, cel mai important lucru in viata. Nu imi pot imagina viata mea fara El. Ma rog mult si il simt mereu in inima mea. Ma trezesc cu rugaciunea in minte si ma culc cu ea in inima. Indragostire? E ciudat, in lume, in cele mai multe cazuri te indragostesti si dupa aia incepi sa cunosti mai bine subiectul iubirii tale. Aici e invers: au trecut cinci ani de cand El m-a chemat, si eu abia acum m-am indragostit cu adevarat. Cat de mare e diferenta intre dragostea divina si cea lumeasca… Caritas versus eros… Giovanni Baglione, Iubirea divina si iubirea pamanteasca… Imi place mai mult decat tratarea (de departe mai de notorietate) a lui Tizian…

Probabil ca dragostea mea, desi o simt atat de vie si de fierbinte, nu e suficient de mare ca sa ma ajute sa depun marturie mai mare decat cea din lucrurile marunte ale zilei (si aceasta, de cele mai multe ori, atat de inconsistenta…). Poate de aceea orice tradare care inainte poate nici nu mi s-ar fi parut de marturisit, mi se pare acum o jignire imensa. Nu pot decat sa sper ca nu e o indragostire trecatoare si ca o sa ajung mai departe, fiindca, pe masura ce inaintez, senzatia ca sunt abia la primii pasi devine si mai acuta…

Lucrurile astea sunt foarte grele pentru mine… Uneori am senzatia ca am facut pasi prea mari intr-un rastimp atat de scurt. Ca am inca dinti de lapte si mi se da hrana solida. Parca toate astea mi-o iau cumva inainte, nu sunt pregatita sa le fac fata. Nu stiu nimic, decat ca ceea ce simt, daca nu este, atunci pare extraordinar de real, de coplesitor, de greu de descris in cuvinte.

Nu am trait nicicand o experienta mai adevarata si mai provocatoare ca aceea de a fi crestin. As vrea sa pot vorbi lumii intregi despre asta. “Sa strig de pe acoperisuri”, ca-n evanghelii. Nebunie? Dar ce dulce nebunie! Care ma face sa vorbesc acum cu seninatate despre niste lucruri care, in urma cu cinci ani, mi se pareau la propriu nebunie adevarata… Ce viata inutila am dus pana atunci… Nici o mie de ani daca as mai avea de trait, n-ar fi suficient ca sa rascumpar atata mizerie…

Cui i-as putea spune toate astea cu speranta de a vorbi aceeasi limba? Nu mai tem de a parea ridicola, ci de a nu-l face pe El ridicol in ochii lumii neputandu-mi conforma viata cu ceea ce simt…