Am fost aseară la conferinţa pr. Daniel Ange de la catedrală. În afara învăţăturii (luminoase, vii) a conferinţei ca atare, am primit o excepţională lecţie de umilinţă.

Mai întâi din partea pr. Daniel Ange, un bătrânel de 77 de ani, cu părul alb, veşmânt monahal de aceeaşi culoare, cu un crucifix pectoral sculptat în lemn, care la intrarea în sala de conferinţă salută pe toată lumea printr-un strângere de mână şi un surâs. Trece pe lângă oameni, vorbeşte cu ei, îi uluieşte cu uşurinţa cu care abordează pe toţi, în asemenea măsură încât un preot care are parte de un astfel de salut mă întreabă: „El e Daniel Ange??”.

Apoi, bătrânelul acesta care pare extrem de fragil izbucneşte ca un vulcan atunci când pune la zid (vehement, fără false politeţuri) felul în care lumea contemporană „a înnebunit” raportat la valorile evangheliei: violenţa, homosexualitatea, traficul de fiinţe umane, avortul, exploatarea copiilor, manipularea genetică, eutanasia, nimic din toate acestea nu îi sunt străine acestui bătrânel care strigă (la propriu) împotriva tuturor acestor chestiuni abominabile care sluţesc chipul umanităţii. Arată fotografii ale unor copii trecuţi la Domnul care au fost violaţi, torturaţi, ucişi cu bestialitate. Arată asemenea unui profet atunci când ridică vocea împotriva eugeniei, a „famililiilor” homoparentale, a mortalităţii ca urmare a bolilor cu transmisie sexuală. Se luminează la faţă când vorbeşte despre tinerii din Jeunesse Lumière care, în această lume agresată de sexualitate, depun vot de castitate până la căsătorie şi vorbesc tinerilor asemenea lor despre frumuseţea curăţiei şi despre relaţia cu Isus. Tot acest discurs electrizant îl face stând în picioare preţ de două ore. Din când în când bea apă pusă într-o sticlă de plastic fără etichetă. Omuleţul asta care a scris 64 de cărţi, a conferenţiat cu peste 200 de prilejuri în lumea întreagă, degajă din toată fiinţa lui o uluitoare energie spirituală care îşi trage seva dintr-o copleşitoare smerenie.

La un moment dat, la începutul conferinţei, în sală soseşte arhiepiscopul nostru, care se aşează în ultimul rând rămas liber, în mijlocul poporului. Pr. Daniel Ange îl salută şi îl învită să ia loc lângă el, însă arhiepiscopul refuză. O lecţie de umilinţă care completează umilinţa vorbitorului: Înalt Preasfinţitul e îmbrăcat simplu (colarul e singurul semn districtiv al preoţiei sale) şi rămâne în mijlocul oamenilor, în rândul din spate, ca o mărturie a acelui verset evanghelic care concluzionează parabola despre primele locuri din Evanghelia lui Luca: „Când eşti invitat mergi şi aşeză-te pe ultimul loc” (Lc 14,10).

Ce e umilinţa? Umilinţa se regăseşte cel mai firesc în gesturile cele mai simple. A fi în mijlocul oamenilor, a te dărui lor cu toată fiinţa. A suferi alături de ei. A bea apă de la robinet. A sta în picioare când alţii stau jos. A alege ultimul loc. Nu pot să nu compar această adevărată vedetă care e pr. Daniel Ange, produs al evangheliei şi al unei trăiri spirituale de excepţie, care vorbeşte răspicat, fără să se teamă şi care se pune în centru nu pe sine, ci pe omenii pe care îl slujeşte, cu vedetele de plastic, fabricate de lumea noastră contemporană, care fac atâta zgomot în jurul propriei persoane pline de ifose care mai de care mai stridente, beau numai apa îmbuteliată special pentru ele, se înconjoară de flori şi parfumuri scumpe, dar al căror suflet infectat de păcate duhneşte mai ceva decât un hoit, spre deosebire de sufletul viu şi curat din trupul ostenit al acestui bătrânel fascinant, care te atrage la el cu un magnetism care nu e al lui, ci al cuvintelor evangheliei, care, prin glasul lui, strigă „în gura mare de pe acoperişuri” (Lc 12,3).

„Fericiţi ochii care văd cele ce vedeţi voi” (Lc 10,23), li se adresează azi Isus ucenicilor. Creştinii văd lumea cu un alt ochi, unul interior, pe care lumea îl neagă, îl astupă, îl închide. Ochiul inimii, cu care îl poţi vedea pe Isus şi împărăţia lui, e un organ la fel de real ca şi ochiul fizic. Andrei Pleşu spunea cândva că un creştin este o persoană dotată cu un al şaselea simţ care îi facilitează percepţia supranaturalului. Ca şi ochiul fizic, şi ochiul acesta interior trebuie îngrijit cum se cuvine: dacă vederea e tulbure, trebuie tratat cu colirul scaunului de spovadă, dacă are nevoie de ochelari, se impune o sesiune de lecturi spirituale, dacă e doar obosit, trebuie adus înaintea tabernacolului.

Azi, în sărbătoarea sfântului apostol Andrei, în cuvintele cu care Isus îşi cheamă primii apostoli răsună o semnificaţie aparte: „Veniţi după mine şi eu vă voi face pescari de oameni” (Mt 4,19). Două lucruri îmi reţin atenţia.

Mai întâi faptul că Isus e cel care cheamă şi tot el e cel care face dintr-un simplu om un apostol (atenţie la felul în care Mântuitorul nu spune „vă veţi face”, ci „vă voi face”!). Nimeni nu se face apostol prin propriile puteri, din voinţă ori ambiţie proprie, ci numai ascultând glasul Domnului şi cooperând cu harul lui.  

Apoi, vocaţia aceasta de a fi pescar de oameni este una imuabilă. În toate vremurile, în toate locurile, după momentul redat de evanghelia de azi, Isus continuă să cheme la el pescari de oameni, semeni de-ai noştri care primesc chemarea cu inima deschisă şi o folosesc pentru a sluji sufletelor. Aceştia sunt, în mod tradiţional, persoanele consacrate (preoţi, călugări, călugăriţe), care, asemenea apostolilor, lasă totul deoparte pentru a fi numai cu El. Dar nu numai ei. În virtutea preoţiei baptismale, e de datoria oricărui creştin să fie pescar de oameni. Ce înseamnă a fi pescar de oameni? Ce am prins eu în năvoadele mele?