Despre mine sau Vanitas vanitatum (Qoh 1,2)

Fac această vorbire despre mine strict la cererea cititorilor acestui blog.  Nu prea ştiu ce să spun despre mine. Dacă ar fi să mă definesc într-un singur cuvânt acesta ar fi CĂUTARE: îl caut pe Domnul, în mine, în ceilalţi, în bucurii şi suferinţe, în lumină şi în întuneric. De cele mai multe ori în această căutare, se întâmplă, vorba îndrumătorului meu spiritual, să mai scap căruţa pe mirişte. Dar nu mă descurajez.

Dacă ar fi să răspund la Chestionarul lui Proust (doar parţial), răspunsurile mele ar suna cam aşa:

1.  Principala mea trăsătură: simţul umorului (adesea maliţiozitate)

2. Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat: eleganţa interioară

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie: inteligenţa

4. Ce preţuiesc cel mai mult la prietenii mei: onestitatea

5. Principalul meu defect: mândria

6. Îndeletnicirea mea preferată: lectura

7. Cea mai mare fericire: rugăciunea

8. Cea mai mare nefericire: lipsa păcii interioare

9. Locul unde aş vrea să trăiesc: o cabană în creierii munţilor

10. Culoarea mea preferată: negru

11. Floarea preferată: liliacul alb

12. Pasărea mea preferată: vrăbiuţa

13. Prozatorii mei preferaţi: Borges, Caragiale, Dostoievski

14. Poeţii mei preferaţi: Blaga, Shakespeare, Villon

15. Eroii mei preferaţi din literatură: Don Quijote, Mocul Prinţ, William of Baskerville

16. Eroinele mele preferate din literatură: Alice, Vitoria Lipan, Jane Eyre

17. Compozitorii mei preferaţi: Mozart, Vivaldi, Chopin

18. Pictorii mei preferaţi: Giotto, Michelangelo, Fra Angelico

19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală: Guy Gilbert, Tereza de Calcutta, îndrumătorul meu spiritual

20. Ce urăsc cel mai mult: zgomotul şi răul din mine

21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere: răbdarea

22. Cum aş vrea să mor: în prietenie cu Domnul

23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă: cele care nasc în autorul lor nevoia de îndreptare

24. Deviza mea: E imposibil să schimb lumea; e deja destul de greu să mă schimb pe mine.

Şi, dacă îmi este îngăduit să mai îmbunătăţesc niţeluş chestionarul maestrului Proust:

25. Cea mai bună cartea românească: Cărtărescu, „Orbitor”

26. Cea mai bună carte străină: Borges, „Cartea de nisip”

27. Cartea cărţilor (în afară de Biblie): Cervantes, „Don Quijote”

28. Autorul de spiritualitate preferat: Thomas Merton

29. Evanghelia preferată: Luca

30. Personajul preferat din evanghelii: Zaheu

Ce sunt, sau date „tehnice” şi (non)aptitudini profesionale

Am studiat Litere, Marketing, Management (acum mă bate, de mai multă vreme, gândul Teologiei…). Am lucrat în media scrisă, în middle şi top management (sales, recruitment, marketing) şi în comunicare. Îmi place teribil să fiu printre oameni, să-i ascult, să-i privesc, să le vorbesc; cred mult în socializare ca exerciţiu de cultură umană elementară şi ca mod de cultivare a toleranţei faţă de semenii noştri. Având convingerea fermă că nu trebuie să căutăm pe lumea asta răsplată materială pentru toate faptele noastre, agreez mult ideea de voluntariat; sunt implicată pro bono în câteva proiecte. Pe lângă astea, sunt foarte încăpăţânată, incomod de sinceră, destul de egoistă, uneori blazată şi descurajată, prea des auto-suficientă şi plină (ochi!) de slavă deşartă, frecvent încrezătoare mai mult în mine şi mai puţin în El, căutătoare de frumos şi de comoditate, terifiată de asceza autentică… Şi, last but not least, citesc şi scriu de când mă ştiu şi subiectul acesta e chiar unul pe care doresc să-l detaliez, nu de alta dar acesta este cel mai mare generator de confuzii în ceea ce mă priveşte.

Ce nu sunt

„Eşti scriitoare!”, îmi spune recent o cunoştinţă, siderată de această descoperire (fiindcă mă ştia „om de vânzări”, nu „literată”). Cu referire la mine, cuvântul mă sperie… Vai, nu, nici vorbă! Scriitori sunt Hemingway, Proust, Dante. Şi Cărtărescu şi Wordsworth şi Caragiale. Cu ceva vreme în urmă, m-am trezit vorbind despre cărţi cu un IT-ist licenţiat în Litere (sic! ce-au ajuns în zilele noastre filologii!) şi, atingând, inevitabil, subiectul „texte celebre”, tânărul Paul îmi spune: „De departe, pentru mine cel mai text-text este al lui Byron… She walks in beauty, like the night… Mi-aş da o mână să scriu aşa ceva”. Ei, da, iată scriitorii… Eu n-aş sacrifica nici o părticică din mine (nici măcar un fir de păr) pe „altarul” condeiului…

„Bine, atunci eşti o persoană înzestrată cu talent”, insistă cunoştinţa mea. Oho, asta nici atât. Cred cu tărie că absolut oricine a citit mai mult de 100 de cărţi în viaţă (dintre cele esenţiale, nu trash), poate scrie mai bine ca mine. Talentul, ca şi geniul, e necuantificabil şi extrem de rar. Pe cel care nu are talent, dar totuşi e scriitor, eu îl numesc tehnician. Oricât ar suna de pragmatic, scrisul are şi el nişte reguli cărora, dacă li te subscrii docil, poate ieşi (deşi nu obligatoriu) ceva acceptabil. Un tehnician excelent (care nu e nici scriitor, nici geniu), după mine, e Paulo Coelho: ştie ce, cum şi când să spună într-un mod uluitor de adecvat, suficient de convingător ca să aibă o alură smart chiar şi în mijlocul unui subiect comercial (de aceea cărţile lui pot fi receptate, chiar dacă nivelul entuziasmului e radical diferit, şi de interlocutorul lui Dan Diaconescu şi de cel al lui H.R. Patapievici). La polul opus, Shakespeare e un geniu. Geniile nu au nevoie să apeleze la tehnică, lor le este îngăduit orice. Sunt tot atât de departe de geniul literar cum e Pluto de Soare, cât despre tehnică, nu sunt nici la degetul mic al celui mai mic discipol al lui Paulo Coelho…

„Trebuie măcar să recunoşti că gândeşti interesant”. Că sunt o gânditoare ar fi – serios! – ultimul lucru ce mi s-ar putea imputa. Gânditori sunt Toma d’Aquino, Ţutea, Cioran (aşa nihilist cum e, am avut o perioadă în care eram înnebunită după el), Noica, Steinhardt, Meister Eckhart, Platon, Blaga. Lumea e plină de gânditori, iar eu nu i-am studiat nici măcar pe 0,01% din ei, darămite să fiu eu însămi gânditoare…

„Cunoşti multe lucruri din multe domenii”. Nici de asta n-aş putea fi acuzată (din păcate). E adevărat că în vremea Literelor trăiam o obsesie teribilă de a nu putea citi toate marile cărţi ale lumii şi că obsesia asta încă mă bântuie, dar asta nu înseamnă mare lucru. Lucrurile pe care nu le ştiu (şi pe care, probabil, nu le voi ştii vreodată) sunt infinit mai multe decât cele pe care le ştiu (şi acelea în chip mediocru). De pildă, habar n-am (în sensul cel mai pur al sintagmei!) de matematică, fizică, chimie şi de nici una din ştiinţele exacte. Nu, o spun cu toată sinceritatea, nu sunt o persoană cultă. Vieţuiesc printre noi mulţi oameni enciclopedici, eu chiar am avut privilegiul de a cunoaşte câţiva. Unul dintre ei, de care îmi amintesc mereu cu bucurie, este Nick, fostul meu şef de la o multinaţională, cel mai cult-inteligent-vertical-volubil om pe care îl cunosc în carne şi oase; mentor în profesie (e cel mai talentat lider pe care l-am întâlnit în cariera mea) şi în cele ale minţii (o inteligenţă sclipitoare, mare iubitor de pictură şi de antichităţi şi bibliofil înrăit); îmi amintesc mereu cu plăcere cum ne prindea dimineaţa vorbind despre civilizaţia egipteană, literatura americană contemporană, Biblie, filosofie, astronomie şi fizică cuantică; dacă nu mă înşel, datorită lui l-am descoperit pe Stephen Hawking. Pe el şi pe profesorii mei de literatură comparată din facultate, Dan Grigorescu şi Ioan Alexandru, i-aş fi ascultat zile în şir, fără să mă uit niciodată la ceas. A avea capacitatea de a citi inclusiv autori sau domenii care nu îţi plac cu tot dinadinsul cred că este elementar pentru formarea unei culturi vaste; eu nu am această capacitate. Sunt egoistă şi comodă: citesc doar ceea ce îmi produce plăcere intelectuală sau spirituală.

Cunoştinţa mea, exasperată, zice: „Eşti modestă”. Iată încă un atribut care nu-mi şade bine. Aş vrea, dar nu, nici vorbă, serios… Mărturisesc cam la fiecare spovadă lipsa mea de modestie în toate cele cotidiene şi toate învăţăturile părintelui meu pentru a birui şarpele mândriei rămân lipsite de rezultate notabile, din cauza vanităţii bine înrădăcinate în mine după atâţia ani de agnosticism… Că nu-s nicicum modestă se vede şi din textul ăsta, iată cât de mult sunt în stare să pălăvrăgesc despre mine…

„Atunci ce eşti?”, încearcă ea să găsească la mine un răspuns pe care nici eu nu-l ştiu. Ştiu sigur că nu sunt nici una din cele de mai sus. Ce sunt? Sunt o persoană care nu îşi poate ţine în cap propriile gânduri, cred că asta-i definiţia cea mai apropiată de adevăr. Am trăit perioade în care prin fiecare buzunar aveam hârtie şi creion şi-mi notam gândurile imediat ce ele îmi fulgerau în minte, fie că era noapte sau zi, fie că eram la birou sau pe stradă (am aflat ulterior că acesta era un obicei al Mons. Ghika, ceea ce m-a făcut să mă simt mai puţin nebună că aveam această apucătură); şi acum am pe desktop un fişier numit „Ce-i în mintea mea”, unde notez toate ideile care îmi vin…  Pur şi simplu trebuie să scriu, pentru mine scrisul e ca aerul. Sunt frustrată de faptul că nu am – nici pe departe – timp suficient şi după cum unii se visează pe o plajă în Caraibe, pe o culme în Tibet ori prin cine ştie ce alte locuri exotice, eu mă visez într-o cabană izolată în munţi, doar eu şi gândurile mele care nu-mi dau pace. Scrisul e, într-un fel, o exorcizare (scoatere afară) a acestor gânduri, care trebuie musai eliberate cu „copy-paste” din labirintul creierului meu… Şi, poate mai important ca toate acestea, scrisul e deopotrivă o metodă de cunoaştere şi de auto-cunoaştere. Revăd uneori texte mai vechi şi mă sperii realmente de felul în care puteam gândi în urmă cu 3-5-10 ani, nu mă recunosc pe mine, cea de azi, în acele gânduri. Prin asta vreau să exprim şi o convingere pe care o am dintotdeauna: 99,9% din texte sunt circumscrise unui anume moment, unei anume împrejurări şi citirea lor trebuie să fie raportată (cu echilibru şi obiectivitate) la aceste variabile spaţio-temporale (cărora li se adaugă coordonatele lor sociale, politice, psihologice, istorice etc…). Cele 0,1% din textele scrise care nu sunt circumscrise ca atare se numesc opere literare. Pentru mine, opera literară este textul care, precum vinul vechi, îşi păstrează (sau îşi amplifică) savoarea o dată cu trecerea timpului: iată de ce Shakespeare şi Cervantes sunt, după mine, doi dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile. Şi iată, totodată, de ce textele mele sunt lipsite de valoare estetică şi literară…

Fiecare cuvinţel, fiecare rând scris e o dezvăluire a eului autorului, fie că această dezvăluire e directă ori indirectă, studiată ori involuntară. De aceea e imposibil de imaginat că Sartre ar fi putut scrie „Micul prinţ”, ori că Paul Claudel ar fi putut susţine teza nietzscheană a morţii lui Dumnezeu. Scriitura vorbeşte întotdeauna despre scriitor, de aceea orice scriere e o dezgolire, o punere pe tavă, înaintea cititorului, a sufletului autentic al autorului… dacă vreţi, un fel de spovadă, nesacramentală şi chiar desacralizată, o substituire a mărturisirii lipsite de echivoc a greşelilor (aşa cum este cea petrecută între pereţii confesionalului) cu una mai voalată, mai subtilă, mai metaforică, mai simbolică. În consecinţă, citind textele mele, văd clar cum defectele mele se reflectă asupra scrisului meu (criticii sunt nişte scriitori rataţi, spunea cineva, iar eu sunt adesea propriul meu critic nemilos şi obiectiv). Sufăr de perpetuă şi sâcâitoare aroganţă şi vanitate intelectuală; probabil că, pe la vreo optzeci de ani (dacă mă rabdă Domnul atât!), aş avea vreo şansă să scriu binişor, dacă m-aş dezbăra de atât de multele prejudecăţi intelectualiste pe care le am în privinţa acestei îndeletniciri… Aşa cum am spus-o deja, uneori propriile mele idei şi păreri îmi repugnă, dar nu mai mult decât îmi repugnă necesitatea de a le exprima, necesitate care, dacă nu ar exista, probabil că aş avea mai multă pace interioară… Nu mă sperie faptul că pot fi criticată (sunt extrem de criticabilă, am spus-o deja). Nici că nu pot fi pe placul tuturor (cine e îndeajuns de nebun încât să spere aşa ceva?). Nici că aş autoriza o invadare a intimităţii mele (o dată ce te apuci de scris, accepţi asta ca pe un dat). Nu, nimic din toate astea. Cel mai tare mă sperie gândul că aş putea fi luată de model pozitiv, că aş putea crea în jurul meu impresia că mi se pot cere sfaturi, că mi se pot pune întrebări, că aş şti suficient de multe ca să am soluţii pentru X şi Y lucru…  Spaima asta vine tot din vanitate şi din neputinţa de a mă delimita, în scris, de caracterul meu înnăscut de lider, care prinde bine în management, dar e teribil de dăunător smereniei creştine şi cumsecădeniei intelectuale. Nu doresc să fiu considerată pricepută, înţeleaptă, cunoscătoare, fiindcă, o spun cu toată onestitatea, nu sunt altceva decât o persoană care exprimă nişte opinii, se joacă de-a scrisul şi speră ca, prin întreprinderea acestui blog, să-l facă vizibil pe Cristos, nu pe ea însăşi…

Sunt extrem de tributară propriilor lecturi şi autorilor mei preferaţi şi aşa cum Borges visa să scrie o carte numai din citate, aşa şi eu visez să scriu o carte în care personajele să fie ale altora (într-o idee nebunească şi onirică de a schimba destinele personajelor celebre, mi-ar plăcea să-i aduc împreună pe Anna Karenina cu preotul de ţară al lui Bernanos, pe orice personaj al lui Sartre cu Zorba Grecul; le-aş face cunoştinţă lui Fowles cu Eco, l-aş pune pe „Magician” să scormonească în labirintul bibliotecii din „Numele trandafirului”). Cu toate că nu mă consider o nonconformistă, nu sunt deloc preocupată de regulile tehnice ale scrisului, nu mă interesează nici dacă scriitura mea e frumoasă, bună, interesantă, deşteaptă… Scriu aşa cum ştiu şi cum simt, fără a urmări în mod expres să plac cuiva anume… Mi-a fost întotdeauna extrem de greu să scriu „la comandă”, pe teme date, ceea ce m-a făcut să renunţ la publicistică, unde, vrei nu vrei, eşti aservit anumitor idei şi tendinţe „de curte”…

Gata

Cam asta-s eu.

Acum îmi permit să adresez tuturor cititorilor mei două rugăminţi: 1. să păstreze vii în minte toate defectele mele majore, ca să-mi poată scuza derapajele „scriitoriceşti” de pe acest blog; şi 2. să se roage pentru îndreptarea mea, a gândurilor, părerilor şi textelor mele strâmbe.

La final, la cât de mult i-am dat apă la moară vanităţii mele prin această mărturisire, parcă simt nevoia să rememorez primele versete ale Psalmului 115:  „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui tău dă mărire”… Smerenie gheboasă, ce să-i faci…

3 thoughts on “Despre mine sau Vanitas vanitatum (Qoh 1,2)”

  1. ionut s. said:

    Buna Claudia

    Am citit cu atentie descrierea ta si sincer m-am intristat cand am observat ca in ciuda faptului ca Dumnezeu a trezit in tine o dorinta dupa vesnicie, tu cauti in cele mai nepotrivite locuri. In tine? In altii? Dar in Biblie Il cauti pe Hristos?

    Sa-l cauti in tine este pur si simplu religie orientala care zice ca omul nu este in sine rau ci are doar anumite probleme pe care si le poate rezolva prin fapte. Dar daca omul este rau, pierdut si deja condamnat pt ca L-a rastignit pe Hristos nu poate avea speranta decat in El.
    Raspunsul la problemele mele se gaseste in afara mea, dar nu oriunde in afara mea, nu in alti oameni pacatosi ci in Cel Sfant Hristos descoperit in Sfanta Scriptura.

    Sper sa nu fiu perceput ca am fost prea dur. Astept si sunt dornic de o conversatie pe tema mantuirii daca si tu iti doresti. Iti multumesc frumos pt timpul acordat.

    • Claudia Stan said:

      Pare-mi-se ca indeletnicirea preferata a omului e aceea de a pune etichete si de a da sfaturi, de preferat luandu-se dupa aparente. Nu avem habar de sufletul pe care il avem inaintea ochilor si tzac-pac ii aplicam reteta garantata de ajunge la mantuire in 5 pasi, alimentandu-ne astfel orgoliile noastre meschine de mici mantuitori ai lumii.
      Multumesc ca te ingrijesti de mantuirea mea. Dar am deja un indrumator spiritual, impreuna cu care il caut pe Cristos. Si imi place replica papei Benedict, care dezaproba formulele prestabilite de mantuire (de tipul a+b radical din X = mantuire garantata): exista atatea cai de mantuire cati oameni sunt. In plus, sunt atasata de opinia unui preot pe care l-am intervievat in cartea mea si care spune: “Ma tem de oamenii cu valori prea clare, pentru ca aici se ajunge usor la talibanism”. Mantuirea se traieste, nu se discuta. Dar daca tu vrei sa o discutam, o facem si p-asta… Dar fara etichete si concluzii a priori…
      Cu drag,
      Claudia

  2. cristian said:

    Ti-am intuit furbiţia, de-o viata te-naspresti in tine cugetând…speranţa mea, ce naşte din răstimpuri asemenea egalităţii omeneşti, se-mpleteşte în adâncă rătăcire, găsind că tu femeie iar stai iar…cugentând.
    oh, Doamne! prin darul echităţii dintre bărbat şi doamnă, nu te dezvălui celui ce din propria căutare te urăste, dar mai degraba fragilei copile ce-n tine crede!
    Între Pilat şi Golgota Cristoase nu ai fost plâns, crezut şi mângâiat de căutarea bărbătească, aievea talibană ci din Cirene se isca vlastar şi Veronica cea miloasă au fost părtaşi de har! Căci căutarea Doamne tu ne-ai dat-o, iar certitudinea misterului aflat, au izbucnit la poarta vieţii noastre scriind cu viaţa, al mântuirii dar!!!
    La mulţi ani!!!

Comenteaza!

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 435 other followers