Noaptea era adâncă. Acele fosforescente ale ceasului urmăreau timpul şi ritmau răsuflarea grea a bătrânului. Uneori deschidea ochii şi-şi rotea privirea, fără să vadă altceva decât ceea ce vedeam şi eu: acele fosforescente pe cadranul fantomatic al ceasului. În ochi i se citea spaima. Demult nu mai putea vorbi. Dar mâna lui răspundea când o strângeam, cu o uşoară apăsare. Era conştient. Şi-i era frică. Frica dintotdeauna a celui aflat pe prag, singur, în noapte. Începusem să vorbesc – aşa, ca pentru mine. Ştiam câte ceva din viaţa lui şi-i povesteam. Uneori se agita, ca şi când ar fi vrut să alunge (poate) amintirea. Alteori părea că doarme, dar tresărea deodată şi deschidea ochii mari, cu spaimă. Ştiam că se poate. Dintotdeauna am ştiut că se poate. Adică, aşa cum îl ţin de mână, să trimit ceva din viaţa mea în el. Dar cine eram eu să pot face ce vreau cu viaţa mea?! Nici eu, nici el, nimeni, niciodată, nu e al lui însuşi. Doar rugăciunea, ea ne aparţine. Iar vorbele curgeau parcă de la sine, mereu şi mereu aceleaşi, dar de fiecare dată ştergeau ceva din teama mea – până când nu a mai rămas decât liniştea şi un murmur nedesluşit, care se continua de la sine, ritmat şi el de răsuflarea grea a bătrânului. Pusesem amândouă mâinile pe braţul lui – cel pe care-l mai simţea încă – şi mă rugam. În numele lui Isus. Şi m-am văzut deodată, în primăvara aceea când aflasem că în numele lui Isus, dacă pui mâinile pe cineva, se vindecă. Am tresărit deodată. Era linişte – prea multă linişte… răsufla uşor şi rar, abia perceptibil – ca briza primăverii. Privea revărsatul zilei pe sub pleoapele lăsate. Şi pe chipul lui înflorise un surâs. Isus ne vindecă nu de moarte, ci de frica de moarte.

Iulia-Ioana Vasiliu a meditat Evanghelia după sfântul Marcu 16,15-20: În acel timp, Isus înviat s-a arătat celor unsprezece ucenici şi le-a spus: Mergeţi în lumea întreagă, predicaţi evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi va fi botezat se va mântui, iar cine va refuza credinţa va fi osândit. Acestea sunt semnele care vor însoţi pe cei care cred: în numele meu vor alunga demoni; vor vorbi limbi noi; chiar dacă vor bea otravă nu le va dăuna; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi ei se vor vindeca”. Domnul Isus, după ce le-a vorbit, s-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei au plecat să predice pretutindeni. Domnul Isus lucra în ei şi întărea cuvântul prin semnele care urmau.

Despre autorul acestui articol: Iulia-Ioana Vasiliu (n. 1938) este persoană consacrată în Institutul Secular „Sf. Tereza a Pruncului Isus” (responsabilă a grupului de la Iaşi), de profesie medic, doctor în Ştiinţe Medicale (specialitatea Fiziologie), autoare a peste 40 de lucrări publicate, cadru didactic la Catedra de Biofizică a Universităţii de Medicină „Gr. T. Popa” din Iaşi.  În prezent lucrează ca medic voluntar la Căminele de pensionari „Sf. Parascheva” şi „Casa Sf. Iosif” din Iaşi şi colaborează la site-ul terezinelor şi la revista „Calea cea Mică”.

© „Cum trăiesc eu Învierea lui Cristos?” este un proiect exclusiv „Deus meus in te confido” (Ps 25,2). Întreg cuprinsul proiectului poate fi vizualizat aici.

Votează acest articol şi autorul lui va fi premiat! (detalii, aici) Comentează acest articol şi poţi câştiga un premiu săptămânal! (detalii, aici)