Între Ierusalim şi Emaus erau 11 kilometri, deci 2-3 ore de mers pe jos. În după-amiaza Învierii, doi ucenici pleacă pe acest drum, părăsind Ierusalimul unde fusese răstignit Isus. Dacă în timpul postului obişnuim să spunem des „Calea Crucii” (rugăciunea care ne invită să contemplăm patima Mântuitorului), în această pagină de evanghelie am putea spune că avem „Calea Învierii”… Totodată, este una din cele mai frumoase pagini din Noul Testament.

Cei doi ucenici erau trişti, dezamăgiţi. Speraseră în Isus şi, iată, totul se terminase, Isus murise răstignit. Era deja a treia zi de când se întâmplaseră acestea şi nu se schimbase nimic, totul continua ca înainte… Trebuie să recunoaştem aici tristeţile noastre de a nu primi răspuns de la Domnul atunci când ne-am pus încrederea în el, tristeţea de a ne regăsi în mlaştina cotidiană, din care sperasem pentru o clipă că vom putea ieşi. Cum spune o vorbă rusească teribilă: „Am vrut să facem cât mai bine, a ieşit ca de obicei”… Ucenicilor nu le mai rămâne decât să se întoarcă la ale lor, vorbind pe cale despre toate câte se întâmplaseră.

Pe acest drum al înmormântării speranţei omeneşti, Domnul li se alătură şi merge cu ei, fără ca ei să îl recunoască. Am putea spune că evanghelia surprinde aici „ocupaţia preferată” a Domnului Înviat! Din seara Învierii şi până astăzi, Domnul merge alături de oameni, fără ca aceştia să îl recunoască. Domnul merge pe drumurile pe care nici credincioşii, nici necredincioşii, nu s-ar aştepta să îl întâlnească. Ar trebui să recitim acest fragment de fiecare dată când ne gândim că „Domnul este alături numai de noi” sau „numai de catolici” sau „numai de creştini” sau „numai de…” Domnul merge alături şi intră tainic în vorbă cu cei de bunăcredinţă, pe zeci de drumuri neştiute.

Celor doi ucenici Isus le-a explicat îndelung Scripturile, pentru a-i aduce treptat la o înţelegere a credinţei. Din păcate, această iniţiere în Vechiul Testament nu a fost consemnată în scris şi pentru noi… Ne-ar fi prins aşa de bine! Biserica afirmă însă că de fiecare dată când Scriptura este proclamată şi explicată în timpul Liturghiei de către miniştrii ordonaţi, Cristos însuşi este cel care îi învaţă pe credincioşi. Uneori aşa este, simţim că unele predici ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu. Alteori, mai puţin… Dar ciudat, chiar şi atunci când suntem dezamăgiţi, dacă depăşim prima reacţie critică, putem resimţi undeva în adâncul inimii o dorinţă puternică, vie, de a afla mai mult decât ne spune preotul, de a găsi adevărul întreg, de a-l cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este… Predica respectivă în sine nu ne ajută prea mult, dar ea ne revelează dorinţa ascunsă din suflet, astfel încât ajungem să spunem cu cei doi ucenici din Evanghelie: „Oare, nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea şi ne explica Scripturile?” (Lc 24,32).

Isus dispare din faţa ucenicilor după frângerea pâinii, exact în clipa în care aceştia îl recunosc. Scopul arătării sale este trezirea credinţei ucenicilor. Atunci când cei doi înţeleg că Domnul este viu, alături de ei, şi că, astfel, viaţa de lumină şi de comuniune cu el nu a putut fi oprită de moarte, Isus dispare. Atunci când este viu în sufletele lor, Isus poate dispare din faţa ochilor lor. Pentru ucenici rămâne un singur semn al Învierii sale, pâinea frântă, iar pentru noi – Euharistia. Am putea spune că după fiecare împărtăşanie ne regăsim în situaţia ucenicilor din Emaus, în clipa în care Isus s-a făcut nevăzut rămânând prezent în credinţa lor şi în semnul pâinii…

Isus nu le-a spus ucenicilor din Emaus ce au de făcut în continuare. Să terminăm deci cu versurile pline de adevăr ale lui Vasile Voiculescu: „Nu uita: Emausul poate fi pe orice cale / Domnul e pururi tainicul călător / Se alătură pe drum mâhnirilor tale / Și seara, la hanul sărac, ţi-e-nsoţitor./ Cunoaşte-l pe Cel ce binecuvântează / Pâinea Duhului cu tine frângând / El, surâzându-ţi, te ospătează / Și până la moarte nu vei fi flămând”.

Pr. Dan Suciu a meditat Evanghelia după sfântul Luca 24,13-35: A treia zi, după moartea lui Isus, doi ucenici mergeau către un sat numit Emaus, situat la două ore de mers din Ierusalim, şi vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi discutau aprins, Isus însuşi s-a apropiat şi a început să meargă cu ei. Însă ochii lor erau ţinuţi să nu-l cunoască. Isus le-a zis: „Despre ce vorbeaţi între voi pe drum?” Atunci ei, foarte trişti, s-au oprit. Unul dintre ei, cu numele Cleofa, i-a răspuns: „Oare tu eşti singurul dintre toţi cei care au fost la Ierusalim, care nu cunoaşte cele petrecute acolo zilele acestea?” El i-a întrebat: „Ce anume?” I-au răspuns: „Cele despre Isus din Nazaret, care era profet puternic prin faptele şi cuvintele sale în faţa lui Dumnezeu şi a întregului popor; arhiereii şi mai marii poporului l-au trădat, au cerut să fie condamnat la moarte şi să fie răstignit. Noi speram că el va fi eliberatorul lui Israel şi iată, astăzi este deja a treia zi de când s-au petrecut toate acestea. Ba mai mult, nişte femei de-ale noastre ne-au şi speriat; ele s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, dar n-au găsit trupul lui; atunci au venit să ne spună că le-au apărut şi nişte îngeri, care le-au spus că el trăieşte. Unii dintre ai noştri au mers la mormânt şi au găsit că cele spuse de femei erau adevărate, dar pe el nu l-au văzut”. Atunci Isus le-a zis: „Aşadar, tot n-aţi înţeles! Cât de greoi sunteţi la inimă, ca să credeţi toate cele spuse de profeţi! Nu trebuia oare ca Mesia să sufere toate acestea pentru a intra în slava sa?” Şi, începând cu Moise şi continuând cu toţi profeţii, le-a dovedit din toată Scriptura cele care se refereau la el. Când s-au apropiat de satul în care mergeau, Isus s-a făcut că merge mai departe. Dar ei s-au străduit să-l reţină: „Rămâi cu noi, că se lasă seara şi ziua e deja pe sfârşite”. A intrat deci şi a rămas cu ei. Şi, pe când stătea cu ei la masă, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut din ochii lor. Iar ei şi-au zis unul către altul: „Nu ne ardea oare inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” Şi imediat s-au ridicat de la masă şi s-au întors la Ierusalim. Acolo i-au găsit pe cei unsprezece apostoli, adunaţi cu ai lor, care le-au zis: „E adevărat, Domnul a înviat şi i s-a arătat lui Simon Petru”. La rândul lor, au povestit ce li s-a întâmplat pe drum şi cum l-au cunoscut la frângerea pâinii.

Despre autorul acestui articol: Dan Suciu CSJ (n. 1975) este preot călugăr în Comunitatea „Sf. Ioan”. După un timp petrecut ca superior al mănăstirii „Sfânta Familie” din Bucureşti, a fost trimis în misiune în Caucaz. Pr. Dan este autorul unui blog de spiritualitate, „Întâmplări din lumea lui Dumnezeu”, unde relatează experienţa întâlnirii Domnului în lucrurile mărunte ale vieţii de zi cu zi.

© „Cum trăiesc eu Învierea lui Cristos?” este un proiect exclusiv Claudia Stan, „Deus meus in te confido” (Ps 25,2). Întreg cuprinsul proiectului poate fi vizualizat aici.

Votează acest articol şi autorul lui va fi premiat! (detalii, aici) Comentează acest articol şi poţi câştiga un premiu săptămânal! (detalii, aici)