Azi, în Miercurea Cenuşii, Biserica Catolică începe Postul Paştelui. Din îndemnurile date în evanghelia de azi de Isus (privitoare la post, milostenie şi rugăciune), îl reţin numai pe acela privitor la post: „Să nu te arăţi oamenilor că posteşti” (Mt 6,17). Săptămâna trecută, parohul nostru vorbea la predică despre faptul că fraţii ortodocşi ne reproşează adesea, în mod eronat, faptul că postul catolic este mai puţin aspru. Aud în jur prieteni şi cunoştinţe ortodoxe care mi se plâng de corvoada postului alimentar bizantin şi care fac un caz din fiecare îmbucătură. Şi nu pot să nu mă gândesc la versetul acesta: postul nu e post dacă nu e interior. Iată de ce, spune parohul nostru, postul catolic, dacă e asumat ca atare, e mult mai greu decât se poate vedea cu ochiul liber: fiindcă presupune înfrânarea patimilor, luarea la trântă cu sinele cel nărăvaş, renunţarea la cuvinte, la gesturi, la fapte care nu-i sunt pe plac Domnului. Postul catolic e o continuă luptă interioară între omul vechi şi cel nou (cf. sfântului Paul), o strădanie de a-i îngădui Duhului să locuiască într-un vas de lut curat pe interior, nu pe dinafară. Da, ca şi catolic, pot ţine post alimentar extrem de aspru, cu condiţia ca şi acesta să fie ştiut doar de mine şi de duhovnicul meu. Părintele meu mi-a spus cândva că, oricât de aspru e postul alimentar pe care mi l-am impus, el nu mai are nicio valoare în momentul în care fac din el pricină de individualizare şi de exteriorizare a unei trăiri ce trebuie să rămână taină între mine şi El; cu alte cuvinte, posteşti aspru, dar când intri într-o casă mănâncă absolut orice ţi se pune în faţă şi Domnul va primi jertfa ta ca pe un semn de umilinţă infinit mai preţios în ochii lui decât un avertisment trufaş de tipul: „Eu ţin post”; după aceea, continuă postul aspru, aşa cum ţi l-ai propus. Dacă, ţinând post, am interioriza profund semnificaţia acestuia, în zilele acestea până la Paşti s-ar coborî raiul pe pământ, fiindcă am avea în jur numai feţe luminoase, zâmbitoare, inimi deschise, dispuse la jertfă şi ne-am cufunda cu toţii într-un torent de iubire: lipsa acestora e, vorba lui Isus, semn de „făţarnicie” în postul nostru.