Şi sfinţenia poate deveni un idol

Rembrandt, „Întoarcerea fiului risipitor” (1669)

Spunea cineva într-un comentariu, aici, pe blog, că nu crede că Dumnezeu vrea ca toţi să fim sfinţi. Categoric, conform Scripturii, de fapt, acesta e singurul lucru pe care Dumnezeu îl cere de la noi toţi şi care este însăşi finalitatea pentru care El ne-a creat. „Aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră” (1Tes 4,3), căci  „[Dumnezeu] ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui” (Ef 1,4). Aspiraţia la sfinţenie este înscrisă, dacă vreţi, în codul genetic al omului, chiar dacă nu este întotdeauna perfect conştientizată.     

Un text din blogul franciscanului de peste ocean pe care îl urmăresc cu multă bucurie, mi-a prilejuit o meditaţie mai aprofundată asupra unei chestiuni la care nu m-am gândit niciodată până acum în termenii aceştia. Pr. Charles vorbeşte despre propria lui tentaţie (survenită într-un anumit punct al convertirii sale) de a apela foarte des la sacramentul Spovezii:

„Unele dăţi aveau de-a face, categoric, cu căinţa iar altele surveneau pentru că, în vremurile acelea, eram plin de zel şi trudeam intens cu rugăciunea şi asceza interioară. Dar mergeam la spovadă şi pentru că îmi venea greu să mă accept pe mine însumi că păcătos. Voiam să mă văd desăvârşit şi astfel făceam apel la sacramentul Spovezii nu atât pentru a celebra iertarea lui Cristos cât pentru a mă debarasa de păcatul care se interpunea în calea ideii mele dragi referitoare la mine ca fiind atât de evlavios. Şi sfinţenia poate deveni un idol. «Diavolul nu se teme să predice voia lui Dumnezeu, cu condiţia să o poată predica în felul lui» (Thomas Merton)”.

Desigur, ispita aceasta e una deosebit de subtilă şi, prin urmare, greu de sesizat. Cine ar fi crezut că şi sfinţenia poate deveni un idol?

Mărturia atât de sensibilă, dar şi de realistă a pr. Charles, mă face să rememorez prima mea cădere majoră de după convertire. (Spun, în paranteză, că, în opinia mea, prima cădere majoră e şi prima piatră de încercare majoră a credinţei; de unde, până în clipa aceea, în mintea proaspătului convertit, totul pare a depinde de el, de lupta lui personală cu răul, cu slăbiciunea, cu nimicnicia, prima cădere echivalează cu prima confirmare din partea Domnului că toate acestea continuă să subziste în noi, în formă latentă, ca remember al neputinţei noastre de a învinge prin forţele proprii şi al dependenţei noastre totale de El). Îmi amintesc cum căderea mea m­-a contrariat, m-a şocat, m-a speriat de-a dreptul, în primul rând pe mine însămi. Mă întrebam cum de a fost posibil să fac aşa ceva şi am alergat terifiată la părintele meu. Care, cu înţeleaptă cumpătare, dar şi cu teribil (şi atunci, dureros) realism, râde de sperietura mea şi zice: „Ha, deci nu te credeai în stare să faci una ca asta, zici… Şi de ce, mă rog? Te crezi cumva sfântă?”. La momentul cu pricina, pentru mine, care mă dusesem la el pentru mângâiere şi încurajare, replica asta a venit ca o palmă. La cât de mare era căderea, mă aşteptam să se arate scandalizat că o făcusem. Dar nu, el scotea în evidenţă nu gravitatea căderii, ci sursa care îmi alimenta, în mod eronat, căinţa: mândria. Dar, e adevărat, „palma” lui spirituală m-a trezit instantaneu şi m-a readus cu picioarele pe pământ. Concentrată prea mult, asemenea părintelui Charles, asupra dorinţei de desăvârşire, scăpam din vedere că slăbiciunea de a cădea în păcat (pe care eu o dramatizam, raportând-o strict la orgoliul meu de atinge perfecţiunea) era felul lui Dumnezeu de a-mi spune că sunt nimic, că nu am făcut nimic, că sunt oricând pasibilă de greşeală şi că acceptarea cu linişte a păcatului comis e o condiţie a dobândirii înţelegerii (şi acceptării) propriei persoane ca făptură permanent supusă propriei ei slăbiciuni şi nimicnicii, niciodată invulnerabilă înaintea ispitei şi aflată veşnic la discreţia iertării divine. Am înţeles atunci de la părintele meu că atunci când greşim grav, Dumnezeu nu voieşte să ne culpabilizăm excesiv şi să facem o adevărată obsesie din păcatul comis, ci să ne încredinţăm lui, cu mizeria noastră sufletească şi să ne ridicăm de la picioarele lui cu convingerea fermă că suntem nimic şi că singurul lucru bun care ni s-a întâmplat vreodată este El, fără de care nimic bun nu putem face.                              

Un părinte cu faimă de sfinţenie, întrebat fiind ce fac călugării într-o mănăstire, răspunde: „Noi aici nu facem nimic altceva decât să cădem şi să ne ridicăm, să cădem şi să ne ridicăm şi iar să cădem şi să ne ridicăm”. Şî tot el completează: „Important e ca Domnul să ne găsească ridicându-ne”.  Aceasta nu este, în nici un caz, o seninătate înaintea păcatului (care să ne autorizeze să îl comitem în virtutea convingerii că suntem slabi), ci o asumare decisivă a condiţiei noastre umane fragile, care ne face susceptibili cedării înaintea ispitei. Nu e o descurajare înaintea căderii (căci aceea vine din mândrie), ci un nou imbold, de o lua iarăşi de la capăt, cu forţe noi şi având proaspătă în minte nimicnicia noastră şi milostivirea Lui. Doamne, ajută-ne să fim găsiţi de tine ridicându-ne!

Explore posts in the same categories: Catolicism, ort(h)odoxie & ortodoxism, Drumul meu către Damasc