În casa Tatălui

„Râvna casei tale mă consumă” (In 2,17). De fiecare dată când aud aceste cuvinte, asociate mâniei sfinte a lui Isus din templu, mă gândesc că acesta ar trebui să fie principiul de viaţă al fiecărui creştin. Prioritatea fundamentală a celor botezaţi ar trebui să fie în casa Tatălui. Adică prezenţă efectivă (participarea cât mai deasă la Sfânta Liturghie şi primirea frecventă a sacramentelor Spovezii şi Euharistiei)… Dar a fi în casa Tatălui şi a te lăsa consumat de râvna casei sale înseamnă şi a purta această casă în inimă, a i-o dărui fiecărui semen pe care-l întâlnim, a face din inima noastră locuinţă statornică a Duhului, în rugăciune, fapte bune, împărtăşire din iubirea lui Cristos.

Evanghelia vie

Deseori, suntem tentaţi să decupăm cuvântul evangheliei după un tipar prestabilit de prejudecăţile noastre. Când imaginea noastră despre Dumnezeu este una eronată, fabricată de mintea noastră, conform propriilor concepţii despre divinitate şi lume, şi cuvântul lui ajunge să fie strivit în acelaşi tipar, în numele unei coerenţe care există numai în imaginaţia noastră. De aceea spune Cristos că „fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi între ei decât fiii luminii” (Lc 16,8). Evanghelia e vie, nu poate fi instrumentalizată şi ideologizată conform bunului nostru plac, ea nu e un pachet legislativ. Ca şi Iahve, Dumnezeul lui Moise, ea este cea care este. Fie o acceptăm ca atare, fie nu o acceptăm deloc. Nu există jumătăţi de măsură.

Convertirea e o sărbătoare

Încerc să-mi închipui scena cerească despre care vorbeşte azi Isus: „Tot aşa se vor bucura îngerii lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se converteşte” (Lc 15,10). Raiul sărbătoreşte convertirea fiecărui păcătos. Substanţa, materia acestei sărbători celeste e însuşi actul convertirii, al căinţei, al părerii de rău pentru păcatele săvârşite… Gândul că o alegere pe care eu, un biet păcătos mizerabil, o fac aici, pe pământ, luminat de harul Domnului, are asemenea reverberaţii în paradis e de-a dreptul cutremurător, teribil… Iată cât e de mare milostivirea Domnului!

Ce fel de oaie sunt eu?

„Eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine” (In 10,14), spune Păstoul cel Bun. Această familiaritate şi intimitate cu Păstorul e cea care aduce turmei comuniunea ei interioară şi, în cele din urmă, mântuirea. Un Păstor care îşi conduce turma cu mână sigură, pentru că îi cunoaşte cele mai profunde tainiţe ale sufletului… şi o turmă care se lasă în voia Păstorului, pentru că ştie că încredinţarea în El e mântuitoare… Oare sunt şi eu o oaie din turma aceasta?

Ospăţul mântuirii

Parabola invitaţilor la ospăţ care nu onorează gazda cu prezenţa lor, din cauza preocupărilor lumeşti ce îi ţin înlănţuiţi, ne desfăşoară înaintea ochilor tabloul propriilor ocupaţii care ne ţin departe de ospăţul mântuirii; grija banilor investiţi, a proprietăţilor, a familiei. Isus e categoric: „Nici unul dintre cei care fuseseră invitaţi, nu va gusta din ospăţul meu!” (Lc 14,24). Cu alte cuvinte, dacă Isus ne cheamă, iar noi ne găsim altceva mai bun de făcut decât să-l urmăm, El va găsi alte suflete, interesate mai mult de „oferta” lui decât de cea a lumii. 

A veni la Isus

„Pe cel care vine la mine nu-l voi izgoni afară” (In 6,37), spune Isus astăzi, în ziua pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi. Pasul făcut către Isus ne aparţine, însă El ne asigură că, o dată făcut acest pas din partea noastră, răspunsul lui va fi întotdeauna acelaşi. Certitudinea mântuirii le aparţine sufletelor din Purgator, care „au venit” la Isus şi „nu au fost izgonite afară”. Împărtăşirea sfinţilor ne uneşte şi pe noi cu aceste suflete, pentru care ne putem ruga şi cărora le putem cere să ne ajute ca nici noi să nu fim izgoniţi de la comuniunea viitoare cu Domnul.