Ignaţiu de Loyola și Inchiziţia anului 2014


Citesc o carte a cardinalului Tomáš Špidlík despre conexiunile Exercitiilor lui Ignaţiu de Loyola cu spiritualitatea răsăriteană. Aseară, în autobuzul 634, mă așez, cu cartea în mână, în faţa unui domn. Aprox. 70 de ani, evident pensionar, cu o mulţime de sacoșe cu merinde în mână. După ce autobuzul se pune în mișcare și domnul ia un prim contact cu coperta cărţii mele, enunţă (pardon, declamă!), expert și infailibil, următoarea opinie:

- Loyola ăsta, mare inchizitor!

Explicabil, doar suntem în ţara în care toată lumea știe politică, fotbal și religie. Îl cercetez câteva secunde, după care zic:

- Cred că îl confundaţi.

- Hai, dom’ne, mie îmi spui?! Ăsta a fost cel mai mare inchizitor al tuturor timpurilor. Mai citește și mata istorie!

- Repet, îl confundaţi.

- Ba nu, mata nu știi ce citești acolo! Îţi zic io, Loyola a fost cel mai mare inchizitor! Vai, ce prăpăd au făcut aștia în istorie!

Stau pe gânduri dacă să intru pe bune în dialog cu el. Și am dilema aia a sfântului Ignaţiu însuși, la răscruce, doar că eu nu am măgar care să facă discernamânt în locul meu. Dar cum vecinii de scaun par a fi interesati de perspectiva de tabloid a domnului cu pricina, mă simt, eu, aseară, în 634, obligată să apăr imaginea lui Ignaţiu înaintea posterităţii consumatoare de Click și Libertatea. Zic:

- Dacă vorbiţi despre cel mai cunoscut inchizitor, acela a fost Torquemada. E drept, spaniol ca și Loyola.

Domnul tace. Eu continui:

- Inchizitorii erau, în general, dominicani, iar Ignaţiu nu era dominican.

Domnul tace în continuare. Încurajată de tăcerea lui, concluzionez:

- Iar Ignaţiu nu doar că nu a fost inchizitor, dar a fost el însuși cercetat de Inchiziţie.

Domnul face o pauză de câteva secunde (nu că ar ezita, e strict pentru efectul dramatic), apoi repetă ca un ecou, cu volumul vocal aferent:

- Vai, ce prăpăd au făcut ăștia în istorie! Numa’ unii ca matale, care nu citește ca lumea, poa’ să spună că Inchiziţia nu a existat și că alea-alea… Da’ pe vremea mea se făcea carte, nu ca acum, și io știu ce au făcut ăștia, cu Loyola ăsta al lu’ matale în frunte.

Mă simt onorată că Ignaţiu “ăsta” mi-a fost atribuit în această manieră inedită. N-am zis nimic cum că Inchiziţia n-ar fi existat, dar, in extenso, probabil că după raţionamente “creative” de felul aceasta s-a edificat omul nou, multilateral dezvoltat. Ce-ar mai fi de zis? Vecinii sunt captivaţi de subiectul conspirativ și nimic din ce-aș putea spune eu nu ar putea avea savoarea “știinţei” domnului educat, după toate aparenţele, la școala solidă a stalinismului și a materialismului dialectic. A cărui certitudine definitivă și de necontrazis are un flavor care îmi amintește de fermitatea bocancului sovietic astupător de guri despre care povestește savuros pr. Tertulian Langa, cel mult trecut prin pușcăriile comuniste.

Morala e aproape ca-n bancul ăla cu șoricelul pe care vaca îl acoperă cu balegă pentru a-l feri de motan, dar pe care, până la urmă, motanul îl găsește: nu oricine te bagă în belea îţi vrea răul, după cum nu oricine te scoate din belea îţi vrea neapărat binele. Cam așa și aseară, în 634: cu toate că întemeietorul iezuiţilor a ieșit cam șifonat din mitologia cu pretenţii de adevăr istoric a interlocutorului meu, măcar pasagerii din vecinătatea noastră au auzit cu acest prilej, de Ignaţiu. N-avem de unde ști dacă nu cumva unul dintre ei va ajunge vreodată să depășească mentalitatea talibană de atotștiutorism tabloido-securistic în care i-a fost expus portretul lui Ignaţiu de Loyola, pentru a-l descoperi cu adevărat.

PS: Aflasem din cartea cu pricina mai multe chestiuni interesante, cum ar fi, de pildă că Nicodim Aghioritul, editorul Filocaliei, a tradus Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu și l-a pus în circulaţie în mănăstirile grecești. Nu i-am mai spus și asta domnului de aseară, mi se părea că n-ar face faţă la atâtea vești proaste, care contraziceau istoria “serioasă”…

Teologia penală


Într-o emisiune televizată la care am participat în direct în noaptea de Înviere 2014, m-a indignat caricaturizarea celui mai sfânt eveniment al istoriei omenirii în scopul sanctificării abuzive a mediocrităţii, care se folosește de oricine și de orice (chiar și de Cristos și de Învierea lui) pentru a ieși în faţă, pentru a se martiriza ori pentru a-și etala în faţa camerelor calităţile de instrument al milostivirii. L-am remarcat în seara aceea pe un anume domn Daniel Ionașcu, aprig comentator al protestului meu că personajul principal al nopţii cu pricina este Cristos Domnul, și nu persoane publice mai mult decât controversate, care fac uz de evanghelie pentru rating-ul personal.

Habar n-aveam cine e domnul Ionașcu, cel care, printre comentariile de la Liturghia celebrată la Suceviţa, îl apăra vajnic pe Gigi Becali, de mai avea puţin și-l scotea de martir al neamului, ce coincidenţă!, fix în noaptea în care a înviat Cristos. Ulterior, un simplu search pe Google a elucidat problema: Daniel Ionașcu, avocat și teolog, este unul dintre apărătorii domnului Becali și autorul fabuloasei definiţii „Gigi Becali e un teolog din naștere”, în contextul căreia a elaborat următoarea „apoftegmă” memorabilă, dar în totală discordanţă cu învăţătura evangheliei: „Cunoscându-l pe Gigi Becali, îţi dai seama cât are acest om de la Dumnezeu și cât de diferit este de ceilalţi”. Așa mi-am explicat cum avocatura a dat cu oiștea-n gardul teologiei și cum, din impact, a ieșit o teologie penală de toată frumuseţea.

L-am reîntâlnit (providenţial, aș spune) pe domnul Ionașcu, ieri, în studioul unei emisiuni de spiritualitate la care am fost amândoi invitaţi (emisiunea, aici). Providenţial, zic, pentru că așa domnul Ionașcu mi-a oferit premisa pentru a demonstra logic eroarea afirmaţiei sale anterioare, cum că „Gigi Becali e un teolog din naștere”.

În cadrul emisiunii de ieri, domnul Ionașcu a susţinut că jurnaliștii care ridiculizează fenomenul religios al venerării moaștelor nu fac altceva decât să-l ridiculizeze pe Dumnezeu însuși. În deplină concordanţă cu logica domniei sale, înseamnă atunci și că sanctificarea mediatică a unor atitudini de viaţă în vădită și publică discordanţă cu evanghelia lui Cristos, îl ridiculizează pe Dumnezeu și pe toţi martirii cinstiţi pe care i-a dat Biserica de-a lungul a două milenii. Acum sigur, fiecare poate să facă teologie cum vrea, teoretic vorbind, un teolog nu este obligat să fie în linia învăţăturii Bisericii sau a Tradiţiei. Doar că atunci când teologia lui este extrem de discordantă cu subiectul exegezei (în cazul de faţă, Noul Testament), cred că este de datoria oricărui creștin să-i aplice o correctio fraterna așa cum recomandă Sfântul Apostol Paul (1Tes 5,14; Tit 3,1-2), ţinând seama că „e mai important să ascultăm de Dumnezeu decât de oameni” (Fap 5,29) și că afirmaţii/definiţii de felul celor de mai sus pot produce sminteală/confuzie în rândul credincioșilor.

Teologul e acela care se ocupă cu tălmăcirea cuvântului lui Dumnezeu. Iată cum sună cuvântul lui Dumnezeu în (răs)tălmăcirea teologului Gigi Becali, conform următoarelor „înscrisuri” aduse ca probe în dosarul „Ce fel de teolog și martir e Gigi Becali”:

Învăţătura lui Isus Cristos Interpretarea lui Gigi Becali
„Când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni. Când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns” (Mt 6,1-4). „Am oferit donaţii de peste 30 de milioane de Euro bisericilor din România și nu numai”.
„Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va fi condamnat la judecată. Dacă cineva îi spune fratelui său prostule! va fi condamnat de Sinedriu. Dacă cineva îi spune nebunule! va fi condamnat la focul Gheenei” (Mt 5,22). „După ce că e prost, n-are nici faţă măcar. Îmbrăcat urât e, urât e, prost e…
„Iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (Mt 5,44) „Mă voi răzbuna cu sabia”
„Dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău, şi apoi vino să-ţi oferi darul” (Mt 5,24) Cearta de 4 milioane de euro între Gigi și Giovani Becali
„În timp ce era acuzat de arhierei şi de bătrâni, Isus nu răspundea nimic. Atunci i-a zis Pilat: «Nu auzi câte mărturisesc aceştia împotriva ta?» Dar nu a răspuns nici măcar un cuvânt, încât guvernatorul era foarte mirat” (Mt 27,11-12) Gigi Becali reclamă autorităţile române pentru tortură

În completarea dosarului: După cunoștinţa mea, în Martirologiile Bisericii sunt înscrise exclusiv persoane persecutate pentru credinţa lor în Cristos, nici vorbă de urmăriţi penal (chiar și pe nedrept) pentru fapte săvârșite împotriva Decalogului.

Bibliografie elementară:

-         Isus Cristos, Predica de pe Munte

-         Patericul Egiptean (pilda aceasta mi se pare cu adevărat ziditoare în speţa de faţă)

Bibliografie suplimentară (despre adevăraţii sfinţi ai închisorilor):

-         Ioan Ianolide – „Întoarcerea la Hristos”

-         Iuliu Hossu – „Credinţa noastră este viaţa noastră”

În concluzie, rog onorata instanţă să se pronunţe asupra naturii teologiei practicate de domnul Gigi Becali, pe care o susţine domnul avocat Ionașcu.

Așa cum observam mai demult incompatibilitatea logică dintre cele două versiuni ale imaginii publice a jurnalistului Florian Bichir (noaptea: teolog pravoslavnic, vestitor cu halebarda al evangheliei prin emisiuni de televiziune / ziua: editor la, vorba lui Andrei Pleșu, „România în chiloţi”, aka, tabloidul „Libertatea”), nu mă pot împiedica să observ nici acum incoerenţa dintre avocăţia și teologhisirea dlui. Ionașcu. Și-mi aduc aminte ce mi-a zis odată îndrumătorul meu spiritual despre discernământ: când mâncăm cireșe, mâncăm cireșe; când mâncăm viermi, mâncăm viermi. Adică, domnule avocat Ionașcu, nu facem hermeneutica Evangheliilor cu Codul Penal. Asta doar dacă ne interesează decizia instanţei ăleia finale la care ajungem cu toţii, unde pare-se că Judecătorul are cu totul alte criterii decât instanţele astea pământești…

NB: Cititorilor care se grăbesc să facă apel la „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt 7,1) în sprijinul descalificării acestui articol ca nefiind în concordanţă cu învăţătura evangheliei, le răspund cu următoarele:

- textul de faţă invalidează coerenţa teologiei domnului Gigi Becali cu învăţătura lui Cristos, nu și eventualele sale strădanii de a fi un bun creștin (care sunt mai intime între domnia sa și Dumnezeu decât sunt declaraţiile publice mai sus-menţionate); personal, recunosc că am o dificultate majoră în a-l pune pe Gigi Becali pe același loc cu teologul Toma de Aquino și cu martirul Vladimir Ghika, ceea ce poate fi o consecinţă a lipsei mele de sfinţenie, în niciun caz a învăţăturii de credinţă și a pildei publice a domnului Becali;

- Nicolae Steinhardt: Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă, ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate și paraplegie. Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Cristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi și cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi”.

Conflictul știinţă-religie, basm sau realitate?


Biserica l-a ars pe rug pe Giordano Bruno. L-a condamnat pe Galileo la domiciliu forţat. L-a cenzurat pe Copernic. Ba, mai mult decât atât, există și în zilele noastre (Anno Domini 2014) cuvioase feţe bisericești care califică heliocentrismul drept erezie (un exemplu, aici). Ergo, admite mare parte a lumii, știinţa modernă este iremediabil incompatibilă cu religia obscurantistă.

De fiecare dată când se aduce în discuţie binomul știinţă-religie, pastișa „Crede și nu cerceta”, asociată cu trioul Bruno-Galileo-Copernic, funcţionează ca un fel de motto al argumentului (eronat la fel ca și motto-ul) că o credinţă într-un Dumnezeu transcendent este incompatibilă cu cercetarea știinţifică avansată. Ambele sunt eronate:

  1. Nu numai că „textul” „crede și nu cerceta” nu există în paginile sfinte, nu numai că nici nu ar fi coerent cu învăţătura lui Cristos, dar Învăţătorul însuși ne trimite pe toţi să nu luăm de bun tot ce auzim, prin îndemnul: „Caută și vei găsi” (Mt 7,7), „Cercetaţi Scripturile!” (In 5,39), preluat și de Sfântul Apostol Ioan în acel „Cercetaţi duhurile!” (1In 4,1).
  2. Da, Biserica i-a condamnat pe cei trei. Dar în ce context?

-          Giordano Bruno era călugăr dominican, iar, mai presus decât studiile sale cosmologice, Inchiziţia a găsit convingerile lui contrare învăţăturii Bisericii: Bruno credea în reîncarnare, punea la îndoială fecioria Maicii Domnului, transsubstanţierea, divinitatea lui Cristos. Pe lângă toate astea, studiile lui cosmologice erau piece of cake. NB: Aceste convingeri rămân contrare învăţăturii Bisericii (adică erezii) as we speak.

-          Biserica nu i-a interzis lui Galileo dezbaterea heliocentrismului ca ipoteză matematică;

-          Papa Clement al VII-lea a fost chiar fascinat de descoperirile lui Copernic (care era, printre altele, deţinătorul unui doctorat în Drept Canonic).

În plus, Biserica, prin vocea Papei Ioan Paul al II-lea, și-a cerut iertare pentru greșelile din trecut, după ce încă din 1758 a eliminat toate cărţile referitoare la heliocentrism din Index Librorum Prohibitorum.

Am observat că, în general, cu privire la poziţia Bisericii faţă de noile descoperiri știinţifice se vorbește foarte puţin (sau deloc) despre următoarele:

-          Încă din 1935, la Vatican există Academia Pontificală pentru Știinţă (al cărui membru este, printre alţii, Stephen Hawking);

-          Într-un mesaj adresat în 1996 acestei Academii Pontificale pentru Știinţă, Papa Ioan Paul al II-lea afirmă că „noile descoperiri ne conduc spre recunoașterea evoluţionismului ca fiind mai mult decât o ipoteză”;

-          Magisteriul Bisericii Catolice, prin Scrisoarea Enciclică „Fides et Ratio” a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea clarifică exhaustiv poziţia Bisericii faţă de știinţă: „Nu este vreun motiv ca să existe vreo competiţie între raţiune şi credinţă” (FR II, 17);

-          Încă din 1950, în enciclica „Humani Generis”, Papa Pius al XII-lea face distincţia între suflet (creat de Dumnezeu) și trup (a cărui evoluţie poate face obiectul unor noi descoperiri știinţifice);

-          Sfântul Scaun are un Observator Astronomic (ale cărui origini se regăsesc pe la 1580), care este condus, în mod tradiţional de iezuiţi, oameni de știinţă care sunt și oameni ai Bisericii – unul dintre aceștia, părintele Guy Consolmagno, reputat astrofizician, a declarat că ar boteza un extraterestru, dacă acesta i-ar cere-o).

Și mai puţin se vorbește despre contribuţia unor oameni ai Bisericii la dezvoltarea știinţelor moderne (unii dintre ei au fost chiar pionieri în domeniul lor de expertiză):

-          Roger Bacon (1214–1294), fizician și matematician, precursorul studiului empiric al naturii, era călugăr franciscan;

-          Cristophorus Clavius (1538-1612), matematicianul care a pus la punct calendarul gregorian (după care ne ghidăm cu toţii astăzi), era călugăr iezuit;

-          Edme Mariotte (1620–1684), fizicianul care a recunoscut validitatea legii enunţate de Boyle, de unde și denumirea ulterioară a legii Boyle-Mariotte, era preot catolic;

-          Gregor Mendel (1822-1884), părintele geneticii moderne, era călugăr augustinian;

-          Giuseppe Mercalli (1850–1914), vulcanolog, “tatăl” scării Mercalli de măsurare a intensităţii cutremurelor, era preot catolic;

-          Pierre Teilhard de Chardin (1881–1955), paleontolog care a contribuit la descoperirea Omului de Pekin, era călugăr iezuit;

-          Georges Lemaitre (1894-1966), precursorul teoriei Bing-Bang, care a formulat (înaintea lui Hubble) teoria expansiunii universului, era preot catolic.

(O listă completă a oamenilor Bisericii și ai știinţei, aici.)

Contribuţia iezuiţilor la știinţa modernă este recunoscută, printre altele, și prin denumirea a 40 de cratere de pe suprafaţa Lunii după savanţi iezuiţi din toate epocile care au știut să ţină în mână deopotrivă Biblia și microscopul/telescopul și alte instrumente de cercetare.

Am vorbit până acum despre persoane consacrate, dar nu aș încheia înainte de a spicui măcar trei povești de viaţă ale unor laici care nu au considerat că ar fi vreo neconcordanţă între cele sfinte și cele știinţifice:

-          Fizicianul André Marie Ampère (1775-1836) participa zilnic la Sfânta Liturghie;

-          În timp ce orbitau în jurul Lunii, în ajunul Crăciunului 1968, membrii misiunii Apollo 8 au citit, într-o transmisiune directă la televiziune, primele zece versete ale cărţii Genezei;

-          Astronautul Buzz Aldrin (n. 1930), participant la misiunea Apollo 11, s-a împărtășit la aselezinare.

Deci, nu prea văd cum un profesor de fizică din școală ar putea susţine, de pildă, că Biserica se opune cercetării, după ce tocmai le-a predat elevilor legea lui Boyle-Mariotte ori i-a învăţat care este unitatea de măsură a curectului electric.

Bibliografie suplimentară:

    • Science Speaks”, o demonstraţie matematică a împlinirii profeţiilor veterotestamentare în persoana lui Isus, pe baza teoriei probabilităţilor, făcută de savantul Peter Stoner, care luând în calcul doar 8 profeţii veterotestamentare cu privire la Mesia (din cele 108, în total) a ajuns la concluzia că există probabilitatea de 1 la 1017 (adică, practic, zero) ca personajul principal al Evangheliilor să nu fie acest Mesia – demonstraţia, pe scurt, aici;
    • Un dialog fascinant despre creaţionism versus evoluţionism între Richard Dawkins (evoluţionist, ateu militant) și George Coyne (preot catolic iezuit, doctor în astronomie, fost director al Observatorului Astronomic al Vaticanului), aici:
    • „Limbajul lui Dumnezeu”, o carte uluitor extrem de edificatoare, al cărei autor, Francis Collins (Director al Proiectului Genomului Uman) relatează trecerea lui de la ateism la credinţa creștină ca urmare a aprofundării studiilor de biochimie, argumentând extrem de pertinent legătura dintre știinţă și religie;
    • În „Știinţă și religie. Sunt ele compatibile?”, argumentaţia extrem de logică a profesorului de filosofie Alvin Plantinga, care demonstrează că neo-evoluţionismul și credinţa creștină nu sunt nicidecum dușmane, pornind de faptul că teoria evoluţionistă, în esenţa ei, nu presupune lipsa unui proiect iniţial, iar neo-evoluţionismul este conciliabil cu teismul prin faptul că el nu mai susţine mutaţiiile aleatorii.

De final, o anecdotă care îl are ca protagonist pe Sfântul Papă Ioan al XXII-lea (reputat pentru umorul său). Se spune că îl aștepta la Vatican pe Cardinalul Wojtyla (viitorul Papă Ioan Paul Al II-lea) și apropiaţii l-au avertizat că acesta se deplasează cu dificultate, din cauza unei probleme la picior. Când acesta din urmă și-a făcut apariţia, Papa Ioan al XXIII-lea a exclamat: E pur si muove!

NB: Acest text este dedicat în chip special colegului și prietenului Adrian Mihai, un neobosit căutător de adevăr.

Francisc și Bartolomeu: Lumina de la Ierusalim a dialogului catolico-ortodox


Pope Francis embraces Ecumenical Patriarch Bartholomew of Constantinople at Vatican

Claudia Stan în dialog cu pr. Lucian Dâncă

Un preot, un rabin și un musulman mergeau împreună spre Ierusalim… Ceea ce sună ca o anecdotă, este istorie înfăptuită sub ochii noștri. La finele lunii mai, Papa Francisc a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă, în cadrul căruia s-a întâlnit la Ierusalim cu Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, pentru a marca 50 de ani de la îmbrăţișarea frăţească a predecesorilor lor, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras. În acest pelerinaj, Papa Francisc a fost însoţit de prietenii și colaboratorii săi de o viaţă, rabinul Abraham Skorka și liderul musulman Omar Abboud, ca semn al dorinţei de pace și de unitate. Și pentru că întreg acest pelerinaj a fost pus sub semnul dialogului, vă propun să începem întâlnirea noastră cu un gând al Papei Francisc din volumul „Despre cer și pământ”: „Dialogul se naște dintr-o atitudine de respect pentru altă persoană, din convingerea că celălalt are de spus ceva interesant și presupune să facem loc în inima noastră punctului său de vedere, părerii și propunerilor sale. A dialoga implică o primire cordială, și nu o condamnare prealabilă. Pentru a dialoga trebuie să știi să întinzi punţi, să-ţi deschizi ușa casei și să oferi căldură umană”. Într-un interviu acordat lui Mario Ponti înaintea întâlnirii de la Ierusalim, Patriarhul Bartolomeu evocă momentul din 1964, spunând că acesta a „urmat după un întreg mileniu de neîncredere reciprocă și de înstrăinare teologică între marile noastre tradiţii” și că „în pofida istoriei noastre comune de Scriptură și tradiţie, cele două Biserici ale noastre riscau să fie caracterizate de izolare și de autosuficienţă, mergând pe drumuri diferite încă din secolul al XI-lea”. Părinte Lucian, ce s-a întâmplat în 1054?

Anul 1054 a însemnat apogeul unei perioade de distanţări religioase între Orient și Occident, marcate de trei importante evenimente politico-religioase care, împreună, au condus la ceea ce astăzi numim Marea Schismă. Primul eveniment este legat de conceptul de Pentarhie (care definea cele cinci patriarhii orientale: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) și este decretat la Conciliul al II-lea ecumenic desfasurat la Constantinopol, în 381, care așează Patriarhia Constantinopolului pe locul al doilea ca importanţă, după Roma. Constantinopolul devine astfel „Noua Romă”, datorită reședinței imperiale. Al doilea eveniment este destrămarea Imperiului Roman unit, odată cu moartea împăratului Teodosie cel Mare, în 395. Imperiul Occidental rămâne cu Patriarhia Romei, pe când Imperiul Oriental păstrează celelalte patru Patriarhii, care aveau în prima poziție onorifică Patriarhia Constantinopolului, ierarhie confirmată la conciliul al IV-lea ecumenic desfășurat la Calcedon, în 451, prin canonul 28, canon care a făcut obiectul unor aprigi discuții în Biserica Apuseană. Ultimul eveniment este legat de o chestiune teologică, și anume de introducerea în Crez a lui Filioque de către Biserica Occidentală, expresie prin care se afirma purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul, care, urmând Crezul așa-numit al lui Atanasie, formulat în sec. al VI-lea în Spania, avea scopul de a contracara erezia ariană (care susţinea că Isus Cristos nu a existat din veșnicie și că nu era Dumnezeu adevărat), cu intenţia de a clarifica egalitatea dintre primele două persoane ale Sfintei Treimi. Aceste trei evenimente conduc către momentul crucial din 1054, când Papa Leon al IX-lea trimite la Patriarhul de Constantinopol, Mihail Cerularie, o delegaţie care să solicite două lucruri: introducerea lui Filioque în Crezul rostit în Bisericile răsăritene și celebrarea Sfintei Liturghii cu pâine nedospită, ca în tradiţia occidentală. La refuzul lui Cerularie, delegaţia papală depune pe altarul Bazilicii Sf. Sofia, la data de 16 iulie 1054, bula de excomunicare a Patriarhului de Constantinopol. La 24 iulie 1054, Mihail Cerularie convoacă un sinod bizantin în care se emite un document de excomunicare a delegaţiei papale, persoana Papei nefind inclusă pe lista excomunicaților (de altfel, papa murise între timp). Cu toate acestea, excomunicările reciproce nu prea au fost luate în serios nici în Orient nici în Occident, până ce nu a intervenit un alt eveniment istoric nefericit, care a contribuit la adâncirea separării dintre tradiţiile răsăriteană și apuseană: este vorba despre ravagiile produse de cruciații celei de-a patra cruciade în orașul Constantinopol, cruciadă ce avea ca țintă eliberarea Ţării Sfinte, în 1204. Acest eveniment este imputat Bisericii Catolice până în zilele noastre, deși nu numai că peste el s-au așternut atâtea sute de ani de istorie, dar a făcut și obiectul cererii de iertare a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea pentru abuzurile comise de creștini de-a lungul istoriei.

Au existat în istoria Bisericii, de la 1054 până în 1964, alte momente-cheie care să favorizeze reconcilierea pe calea dialogului?

Unica tentativă de unire a Bisericii, după evenimentul petrecut în 1054, a fost Conciliul de la Ferrara-Florența, desfășurat între 1438 și 1439. Pentru prima dată de la 787, când a avut loc Conciliul de la Niceea II, întrunit împotriva iconoclasmului, occidentali și orientali participă activ la un conciliu bisericesc. Pe masa de lucru s-au așternut patru mari dosare, considerate a fi puncte de divergențe majore între răsăriteni și apuseni: exercițiul primatului episcopului Romei; statutul sufletelor din purgatoriu; folosirea pâinii dospite sau nedospite pentru Sf. Liturghie și teologia purcederii Duhului Sfânt. După ample discuții și argumentații biblice și patristice, părinții conciliari au ajuns la concluzia că niciunul din punctele enumerate mai sus nu sunt în contradicție cu învățătura biblică și patristică și nu atacă esența credinței creștine. Prin consecință, fiecare tradiție poate continua obișnuințele și deprinderile specifice, cu o singură condiție: recunoașterea primatului onorific al episcopului Romei, „primus inter pares – primul printre cei egali lui“, succesor al Sfântului Apostol Petru, ca semn de comuniune eclezială între toți creștinii, lucru recunoscut mereu în cadrul dezbaterilor primelor patru concilii ecumenice al Bisericii. Toți fiind în acord, au semnat documentul de unitate a Bisericii Orientale și Occidentale pe data de 6 iulie, 1439, după care au celebrat o Sfântă Liturghie de mulțumire, în rit latin, la Roma și o altă Sfântă Liturghie, în rit bizantin, la Veneția, înainte ca răsăritenii să se reîntoarcă în episcopiile lor. Doar Marcu al Efesului a îmbrăcat haina antiunionistă, părăsind lucrările conciliare în ascuns. Ajuns în Orient a făcut propagandă antiunionistă, câștigând foarte ușor de partea sa aproape întreaga obște monahală. După moartea lui, Ghenadie II Scolasticul devine Patriarh de Constantinopol prin bunăvoința sultanului Mahomed al II-lea, după căderea orașului imperial în mâinile otomanilor, în 1453, promițând să militeze împotriva documentului unionist. Astfel, unirea semnată în 1439 a durat până în anul 1480, după care majoritatea orientalilor au negat ecumenicitatea Conciliului de la Ferrara-Florența, precum și realizările acestui Conciliu. După această dată Bisericile Răsăriteană și Apuseană nu au mai cunoscut momente de întâlnire sau de lucru în vederea depășirii divergențelor pe calea dialogului și a carității creștine.

Nu este prea cunoscut un fapt extrem de important petrecut la întâlnirea din 1964, și anume ridicarea anatemelor reciproce de către Papa Paul al VI-lea și Patriahul Athenagoras. Ce înseamnă concret acest lucru?

Efectiv, știm că ierarhia Bisericii Catolice din România nu a putut fi prezentă la Conciliul Vatican II din cauza împrejurărilor timpului. În schimb, un preot ortodox, pr. Andrei Scrima, membru fondator la mișcării spirituale ortodoxe de rezistență împotriva regimului comunist, „Rugul Aprins”, devenind consilier patriarhal al Patriarhului Atenagoras a participat la unele sesiuni conciliare, reprezentându-l pe Patriarhul Constantinopolului, care și-ar fi dorit el însuși să fie prezent la Conciliu. În această perioadă, pr. Scrima a făcut mai multe drumuri, după mărturia aflată în jurnalul dominicanului francez Yves Congar, între Roma și Constantinopol, pentru a pregăti întâlnirea dintre cei doi întâistătători ai Bisericilor Răsăritene și Apusene. Întâlnirea dintre cei doi a reprezentat un adevărat moment istoric din mai multe puncte de vedere. Cel mai important lucru însă rămâne înlăturarea excomunicărilor din 1054. Decretul comun al celor două înalte fețe bisericești exprimă în trei puncte intenția lor: regret pentru cuvintele de ofensă, pentru reproșurile fără fundament și pentru gesturile condamnabile care au marcat evenimentele acelor timpuri; înlăturarea sentințelor de excomunicare, a căror amintire sunt până astăzi un obstacol în calea dialogului și a trăirii carității creștine; regret pentru evenimentele ce au urmat anului 1054, printre care sunt menționate neînțelegerea și neîncrederea reciprocă ce au condus la ruptura dintre Orient și Occident. Aceasta înseamnă că ambele Biserici s-au angajat concret la depășirea obstacolelor ridicate de-a lungul istoriei între cele două Biserici și angajarea fermă pe drumul reconcilierii, dând ascultare îndemnului lui Isus Cristos în Evanghelia după Matei: „Când prezinți darul tău la altar și acolo îți amintești că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul tău acolo, înaintea altarului, și du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău și apoi vino să-ți oferi darul” (Mt 5,23-24). De asemenea, prin reprezentanții ei, Biserica se angajează să nu mai folosească adjectivul „schismatic” și să dea uitării nefericitele evenimente ce au condus la separații și discuții răuvoitoare.

În aceeași declaraţie a Patriarhului Bartolomeu despre care am vorbit mai înainte, se afirmă că „fraţii primaţi au fost informaţi despre apropiata noastră întâlnire cu papa Francisc la Ierusalim” și ei și-au „exprimat sprijinul lor pentru eveniment și au reafirmat angajarea în favoarea dialogului teologic cu Biserica Catolică”. În persoana Patriahului Teofil al III-lea al Ierusalimului, avem confirmarea acestui sprijin cu privire la întâlnirea dintre cei doi. Cu toate acestea, să fim realiști și să spunem că au existat și voci foarte vehemente împotriva acestei întâlniri, precum cea a Mitropolitului Hilarion din partea Patriarhiei Ortodoxe Ruse, care a discreditat declaraţia Patriahului Bartolomeu cum că acesta s-ar fi consultat cu fraţii primaţi și a ţinut să precizeze că „acţionează în nume propriu, nu ca reprezentant al ortodoxiei”.

După cum s-a putut vedea, Patriahul Teofil a fost prezent pe tot timpul întâlnirii, cu căldură și cordialitate, nefăcând altceva decât să urmeze ceea ce Paul al VI-lea și Athenagoras au declarat în 1964: „regretăm reproșurile care au fost adresate de o parte și de cealaltă, care au condus la ignoranţă și aroganţă și au rupt dialogul dintre Orient și Occident” și „deplângem toate gesturile ulterioare acestui eveniment din 1054”. Mitropolitul Hilarion, prezent fiind la înscăunarea Papei Francisc, alături de Patriarhul Bartolomeu, pe 19 martie 2013, a declarat într-adevăr că întâlnirea de la Ierusalim nu angaja toate Bisericile Ortodoxe. Biserica Ortodoxă Rusă este cea mai mare ca număr de credincioși, iar Moscova a fost numită a „Treia Romă”. Prin consecință, Patriarhul Moscovei ar trebui să aibă un cuvânt greu de spus în asemenea întâniri, nicidecum Patriarhul Constantinopolului, care nu are decât câteva mii de credincioși în păstorire. Trebuie știut că în interiorul Bisericilor Ortodoxe relațiile bilaterale nu sunt întotdeauna dintre cele mai bune, iar negocierile pentru a ajunge uneori la un consens pot fi destul de lungi și anevoioase.

În ceremonia ecumenică din Biserica Sfântului Mormânt, intervenţiile celor doi protagoniști au subliniat învierea lui Cristos ca element fundamental al unităţii. Papa Francisc a salutat auditoriul cu salutul oriental „Christos anesti!”, iar Patriahul Bartolomeu a subliniat faptul că „mormântul ne invită să alungăm teama de celălalt, teama de diferenţe, teama de adepţii altor credinţe, altor religii sau altor confesiuni”. Prin prisma acestora, vă invit să elaborăm ce înseamnă ecumenismul pentru Bisericile Catolică. Știm că avem un document magisterial al Conciliului Vatican II care clarifică poziţia Sfântului Scaun faţă de ecumenism, „Unitatis Redintegratio”, dar, dincolo de acesta, vă rog să punctaţi pașii concreţi făcuţi în această direcţie.

Un pas este invitaţia Sfântului Papă Ioan al XXIII-lea, promotorul Conciliului Vatican II, la dialog teologic, pentru o mai bună cunoaștere reciprocă. Urmează apoi, ridicarea anatemelor în întâlnirea istorică dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras, din 1964 (la 910 ani de la Marea Schismă) despre care s-a vorbit deja. Apoi, în 1999, un papă vizitează pentru prima dată o ţară majoritar ortodoxă: Papa Ioan Paul al II-lea vine în România și suntem martorii acelui strigăt al mulţimii: „Unitate! Unitate!”. În 2008, Patriarhul Bartolomeu îl vizitează pe Papa Benedict al XVI-lea la Roma, predicând în Solemnitatea Sfinţilor Petru și Paul. În 2013, același Patriarh Bartolomeu este primul lider ortodox care participă la ceremonia prilejuită de începutul pontificatului unui episcop al Romei, Papa Francisc. Dincolo de aceste evenimente punctuale, există eforturi comune permanente pentru refacerea unităţii și dintre acestea m-aș mărgini să amintesc doar două: comunitatea ecumenică de la Taizé (Franţa) – care practică un ecumenism spiritual, organizând întâlniri de rugăciune între persoane care aparţin unor tradiţii creștine complementare – și mănăstirea de la Bose (Italia) – vizitată în 2013 de Patriarhul Bartolomeu și în care, sub semnul ecumenismului intelectual, monahi catolici, ortodocși și protestanţi editează cărţi, organizează colocvii, plecând de la convingerea că intelectul ne conduce la inimă.

14085611270_154dff7bfe

Am asistat cu toţii, la această întâlnire istorică de la Ierusalim, la o sumă de gesturi și de cuvinte cu imensă încărcătură simbolică. Papa Francisc a sărutat mâna Patriarhului Bartolomeu, gest emblematic pentru necesitatea noastră, a tuturor, de a ne face slujitori al aproapelui, asemenea Mântuitorului. Cum comentaţi semnificaţia acestui gest și accentul pe interioritate marcat și de Patriarhul Bartolomeu, care ne îndeamnă „să umplem despărţirea interioară a unora de ceilalţi”.

Apostolii, după învierea lui Cristos, rămân cu toţii uluiţi înaintea mormântului gol, în care nu găsesc tul mic, dar, în același timp, găsesc totul! Papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu au făcut aceeași experienţă, de a nu găsi nimic în acel mormânt, dar, totodată, de a găsi (sau a regăsi) speranţa împăcării! Sfântul Augustin spune că, pentru a se umple de Dumnezeu, inima omenească trebuie să se dilate. Iar o inimă umplută de Dumnezeu, nu poate fi decât o inimă unită. Același mare Sfânt Augustin spunea: „Pentru a rămâne uniți, mâncați-L pe cel care este însăși unitatea voastră”. Întâlnirea de la Ierusalim a avut un profund caracter profetic prin gesturile simple și pline de semnificație: am văzut cu toții cum, după discursul Patriarhului Bartolomeu în fața Sfântului Mormânt, Papa Francisc l-a salutat sărutându-i mâna, după care și-au dat acolada frățească; de asemenea, deseori de-a lungul vizitei s-a putut vedea mâna întinsă spre ajutor ce și-o oferea unul altuia, vrând parcă să spună: „suntem frați și avem misiunea de a ne susține reciproc”. Asemenea gesturi subliniază virtutea umilinței și dorința arzătoare a celor doi întâistătători de a face pași concreți împreună pe drumul unității Bisericii, unitate voită de însuși Isus înaintea pătimirii și morții sale pe cruce: „Ca toți să fie una, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 20,20-21).

Lucian Dâncă (n. 1971) este preot-călugăr catolic în Congregaţia Augustinienilor Asumpţioniști, superiorul comunităţii din București și Directorul Bibliotecii Bizantine a Centrului „Sfinţii Petru și Andrei”, redeschis de Părinţii Asumpţioniști în anul 2010. Din anul 2013, este Lector Universitar la Universitatea din București, Facultatea de Teologie Romano-Catolică, predând cursuri și la programul de Masterat în studii religioase al Facultăţii de Litere. Domeniul specific de cercetare este teologia patristică și istoria Bisericii.

Claudia Stan (n. 1968) este jurnalist catolic. A publicat cărţile: „9 argumente creștine împotriva «Codului lui Da Vinci»” (2006), „De ce sunt preot. 15 dialoguri îndrăzneţe” (2010) și „Vladimir Ghika, un catolic ortodox” (2014).

Acest dialog a fost publicat în numărul din luna iunie 2014 al revistei „Actualitatea creștină”.

Francisc si Bartolomeu: Lumina de la Ierusalim a dialogului catolico-ortodox


Vineri, 6 iunie, de la ora 21.00, pe Radio Maria Romania, un catolic si un ortodox vorbesc despre lumina de la la Ierusalim a dialogului dintre cele doua biserici surori. Marius Vasileanu, publicist si profesor de istoria religiilor, si pr. Lucian Danca, Directorul Centrului de Studii Bizantine “Sf. Petru si Andrei”, vin la “Impreuna spre Emaus” alaturi de subsemnata, pentru a aborda cateva teme delicate ale dialogului catolico-ortodox, prin prisma recentei intalniri de la Ierusalim dintre Papa Francisc si Patriarhul Bartolomeu.
Primii cinci ascultatori care raspund la intrebarea “Care considerati ca este elementul fundamental de unitate intre catolicism si ortodoxie?” (printr-un email transmis la claudia.stan@radiomaria.ro) vor primi un exemplar din cartea “Vladimir Ghika, un catolic ortodox”.

 

Moartea din statisticile despre dreapta noastră credinţă


Suntem campioni la bătutul cu pumnul în piept, dar nu a căinţă, ci a superioritate. Suntem cei mai superiori (sic!) în toate, ergo și într-ale credinţei, pe care o vârâm cu de-a sila în statisticile noastre mărunte, insistând teribilist să o măsurăm cu barometrul grandomaniei noastre transpuse în registrul duhului.

Mi-am exprimat aici opinia vizavi de predarea religiei în școli. Subiectul protocolului între BOR și învăţământ încă ţine primele pagini ale presei centrale. De unde aflu că 27 de asociaţii creștine susţin protocolul cu pricina.

Susţinerea în sine care nu mi se pare lucru de mirare, dacă în „caietul de sarcini” al prestaţiei ONG-urilor respective se cere să fie politically correct faţă de „împărăţie” (și aici nu mă refer în niciun caz la aia a cerurilor!). Ce mi se pare de mirare este argumentaţia acestei susţineri, care, dincolo de limbajul de lemn, „din cărţi”, în care este formulată, este complet aberantă vizavi de realitatea „din teren”: „Considerăm că numai cooperarea între Stat şi Biserică poate asigura menţinerea tradiţiei, a păcii sociale şi a identităţii noastre în ţara europeană cu unul dintre cele mai ridicate procente de oameni credincioşi din Europa, conform statisticilor”. În declaraţie se mai afirmă și că „protestele izolate provenite din societatea civilă, legate de încheierea acestui protocol cu Patriarhia Română, indiferent cât ar fi de vocale, reprezintă doar opinia unei minorităţi antireligioase, angajată într-o luptă declarată, nedemocratică, pentru marginalizarea a tot ce ţine de spiritualitate în spaţiul public şi care doreşte, în special, minimalizarea rolului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut şi îl are în structurarea societăţii româneşti”.

Așadar, statistic vorbind și evanghelic vorbind, s-ar zice că stăm bine.

S-o luăm pe rând (tot statistic și evanghelic vorbind):

  1. În ipoteza în care credinţa se măsoară în numărul de lumânări aprinse și de icoane/moaște pupate, dexteritatea în colivăreală și respectarea cu religiozitate (sic!) a tuturor superstiţiilor confundate cu adevărata viaţă spirituală, atunci da, sunt gata să dau crezare afirmaţiei că românii sunt printre cei mai credincioși oameni din Europa. Însă, până atunci, am trei argumente, din a căror coroborare rezultă că acest barometru pretins celest cu care s-a măsurat credinţa în statisticile invocate e cu desăvârșire defect:

-         Recensământul din 2002: 86.8% dintre români s-au declarat creștini ortodocși. Dar ce înseamnă a fi creștin?

-         Ne răspunde Isus, în evanghelii: „Dacă mă iubiţi, veţi ţine poruncile mele” (In 14,15). Una dintre cele 10 porunci? Să nu ucizi.

-         Statisticile referitoare la avort: în lume, România se află pe locul 9, cu o medie de avorturi raportată la populaţie de 0.60% (aprox. 127.000 avorturi/an), precedată pe un glorios loc 2 de Rusia (paradoxal vorbind, și mai credincioasă ca România), care și-a omorât, statistic vorbind, 0.98% din populaţie, „producând” 1.4 milioane de „cuvioase” avorturi / an (or fi mai multe decât numărul bisericilor?).

  1. Opoziţia la protocolul BOR-învăţământ nu vine neapărat din partea „unei minorităţi antireligioase”, oricât de ispititoare ar fi imaginea asta a majorităţii drept-credincioase prigonite de o minoritate păgână. Opoziţia vine din partea oricărei persoane care a citit mai mult de o carte în viaţă și care nu confundă ideologia predată ora de religie cu inocularea unei spiritualităţi sănătoase, cu efecte durabile în dezvoltarea psiho-socială a individului. Iar cu privire la invocarea democraţiei și a coooperării dintre Biserică și stat, de când a devenit cezaro-papismul dezirabil și evanghelia mijloc de democratizare?
  2. Cât despre rolul „pe care BOR l-a avut și și îl are în structurarea societăţii românești”, cu tot respectul, dincolo de declaraţiile care dau bine pe hârtie, a se vedea punctul 1 de mai sus.

Am luat o singură poruncă drept bază a argumentului (dar cred că este evident că suntem repetenţi la toate celelalte nouă). Și, până una-alta, când e să conciliem moartea din statistici cu credinţa din aceleași statistici, ne dă cu zecimale. Restul sunt doar povești de adormit babele hiper-evlavioase.

NB: Precizare pentru fundamentaliștii care confundă mărul cu merele: sub nicio formă textul de faţă nu este un atac la adresa ortodoxiei cu adevărat drept-credincioase (știu că pare un pleonasm, dar, subtil vorbind, nu este), ci doar o constatare logică și demonstrată (statistic!) a faptului că instituţia numită BOR nu are asupra populaţiei României influenţa spirituală de dorit și de sperat în conformitate cu “platforma program” care este evanghelia.

Update 05.06.2014: Ţara noastră a înregistrat, la nivelului anului 2013, sub 180.000 de nou-născuţi, record negativ după al doilea război mondial. Anunţul a fost făcut de Tudorel Andrei, preşedintele Institutului Naţional de Statistică, precizând că în 2013 scăderea populaţiei a venit preponderent din sporul negativ şi nu din imigraţie. (sursa aici).

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre rugăciune și manipularea lui Dumnezeu (12)


807188

A te ruga este un act de libertate. Dar uneori apare câte o încercare de a controla rugăciunea, care este același lucru cu a încerca să-­l controlezi pe Dumnezeu. Asta are legătură cu o deformare, cu un ritualism excesiv sau cu atâtea alte atitudini dominatoare. Rugăciunea înseamnă a vorbi și a asculta (Jorge Bergoglio, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 43).

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre credinţă și mondenitate (11)


807188

Există oameni care simt că singuri nu vor avea succes în viaţă și caută corporaţii care să-i protejeze. Una din aceste corporaţii este breasla clericilor. [...] În ipoteza în care toţi cei care intră sunt chemaţi, poate apărea, de asemenea, după aceea, lipsa de fidelitate faţă de acea chemare. [...] Un exemplu este mondenitatea. De-a lungul istoriei au existat preoţi și episcopi mondeni. Te gândești că a avea o femeie, deși nu este permis, înseamnă a fi preot monden, dar aceasta este doar una din vieţile duble pe care le au de obicei. Sunt unii care caută să schimbe religia cu alianţe politice sau cu mondenitatea spirituală. Un teolog catolic, Henri de Lubac, spune că lucrul cel mai grav care li se poate întâmpla celor hirotonisiţi, chemaţi în slujba religiie, este să trăiască și să se călăuzească după criteriile lumești, în locul criteriilor arătate de Dumnezeu prin tablele legii și prin evanghelii. [...] Cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla în viaţa preoţească este să fim mondeni, episcopi sau preoţi light (Jorge Bergoglio, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 37).

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre miraculism (10)


807188

Când apar fenomenele tămăduitoare, se naște în mine o firească neîncredere, chiar și când apar revelaţiile, viziunile; astfel de lucruri mă pun în defensivă. Dumnezeu nu este un soi de Andreani*, care trimite mesaje tot timpul. [...] Trebuie să lăsăm un loc celui pe care Dumnezeu îl alege ca proroc, cu toate caracteristicile unui adevărat proroc. Dar nu aceștia sunt cei care spun de obicei că aduc o scrisorică din cer. [...] A crede că ceea ce percepeţi dumneavoastră sau eu drept o consolare spirituală, când ne rugăm, este o prorocire sau o revelaţie destinată întregii lumi este o mare naivitate (Jorge Bergoglio, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 32).

Dacă cineva face un spectacol cu puterile sale, acela nu este un adevărat slujitor al lui Dumnezeu; construiește o minciună (Abraham Skorka, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 33).

* Grup logistic argentinian (transporturi, poștă etc.) (n.trad.).

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre credinţă și îndoială (9)


807188

Credinţa reclamă în mod necesar îndoiala. Credinţa trebuie să se manifeste printr-un sentiment de îndoială. Pe Dumnezeu îl presimt, îl simt, am stat de vorbă cu el de multe ori, dar esenţa credinţei este căutarea continuă (Abraham Skorka, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 30).

Cănd cineva este autosuficient, când are toate răspunsurile la toate întrebările, aceasta este dovada că Dumnezeu nu se află alături de el. Suficienţa se observă la toţi falșii proroci, la liderii religioși rătăciţi care utilizează religia pentru propriul lor ego. Aceasta este poziţia liderilor religioși ipocriţi, deoarece vorbesc de Dumnezeu, care se află deasupra tuturor lucrurilor, dar nu pun în practică poruncile sale (Jorge Bergoglio, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 31).

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre îndrumătorii spirituali (8)


807188

Unul dintre modurile în care enoriașul își poate da seama dacă cineva vrea să-i îngrădească libertatea lăuntrică și să­-l înrobească este să înţeleagă dacă liderul vorbește cu o certitudine absolută: „Dumnezeu mi-a spus asta, și asta este așa, și gata”. Așa cum se întâmplă cu dascălii care se poartă de parcă tot ce spun este perfecţiunea însăși. Dacă se întâmplă așa ceva, trebuie să fim neîncrezători. Credinţa se transmite cu umilinţă. Întotdeauna trebuie să lași loc îndoielii. În capitolul 27 al cărţii proorocului Ieremia, unde Dumnezeu îi spune prorocului că poporul trebuie să continue să suporte jugul lui Nabucodonosor, îi poruncește să-și pună un jug pe spate, în semn că poporul nu se va răscula. Pe neașteptate, sosește un alt proroc, Anania, fiul lui Azur, îi scoate jugul și îl fărâmă. Ieremia, în loc să îi spună că Dumnezeu îi zisese altceva, acceptă fapta lui Anania, se întoarce, se retrage în intimitatea lui și stă de vorbă din nou cu Dumnezeu, care îi confirmă iarăși ce îi spusese înainte, și anume că poporul trebuie să suporte în continuare jugul imperiului babilonian. Aceasta demonstrează două lucruri. Primul, faptul că Dumnezeu este dinamic și își poate schimba părerea. Biblia spune: „Întoarceţi-vă la Dumnezeu ca Dumnezeu să-și schimbe hotărârea”. Acesta este mesajul cărţii lui Iona. Nu putem vorbi de Dumnezeu și de mesajele sale în termeni absoluţi, întotdeauna trebuie să se ivească îndoiala interpretării, care face parte din actul credinţei. Celălalt concept pe care îl evidenţiază această povestire se referă la marele cuvânt care ar trebui să-l definească pe un lider religios – unica virtute explicită pe care Tora i-o acordă lui Moise: umilinţa. Orice lider religios care dă dovadă de mândrie, lipsă de umilinţă, care vorbește în termeni absoluţi și cu aroganţă, nu este un bun lider religios. Liderul arogant, care nu știe să fie alături de oame ni, care spune tot timpul „eu sunt”, n-ar trebuie să fie lider religios (Abraham Skorka, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 29).

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre confiscarea adevărului (7)


807188

Niciun credincios nu poate întemniţa credinţa în sânul persoanei sale, al clanului său, al familiei sale, în orașul său. Un credincios este esenţialmente o persoană care iese în întâmpinarea altui credincios sau a altui om care nu este credincios ca să-i strângă mâna (Jorge Bergoglio, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 23).

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre pseudo-cunoscători (6)


807188

Cum este posibil să existe oameni care îi vorbesc de rău pe alţi oameni de altă religie, când aceasta este sinceră sau încearcă să-i apropie pe oameni de Dumnezeu? Cei ce se erijează în cunoscători ai adevărului absolut, judecând cu indiferenţă faptele celorlalţi, practică – în mod frecvent – un crez rușinos de păgân (Abraham Skorka, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 22).

 

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre atei și agnostici (4)


807188

Când cineva spune „sunt ateu”, cred că adoptă o poziţie arogantă. Cel mai bine este să adopţi poziţia îndoielii. Agnosticul crede că încă nu a găsit răspunsul, pe când ateul este convins, sută la sută, că Dumnezeu nu există. Este la fel de arogant ca acela care afirmă că Dumnezeu există, după cum există scaunul acesta pe care stau. Noi, cei religioși, suntem credincioși, nu considerăm existenţa sa drept un fapt dovedit. [...] Eu cred cu deplină credinţă că Dumnezeu există. Spre deosebite de ateu – care ne asigură că nu există și elimină orice tip de îndoială –, eu folosec cuvântul „credinţă”, care implicit lasă să se întrezărească o marjă de nesiguranţă. Într-un fel, să zicem, dau un oarecare vot de încredere –minim – textului lui Sigmund Freud, care spune că avem nevoie de ideea de Dumnezeu pentru angoasa noastră existenţială. Dar, după ce am cercetat cu destulă profunzime părerile care neagă existenţa lui Dumnezeu, cred în continuare. Când închid cercul, simt din nou prezenţa lui Dumnezeu. Oricum, rămâne o anumită umbră de îndoială, deoarece e vorba de o chestiune existenţială, nu de o teorie matematică, cu toate că și aici pot apărea îndoieli. Dar, atunci când ne gândim la Dumnezeu, trebuie să o facem într-un mod special, nu din perspectiva logicii comune. Asta a spus-o deja Maimonide. Un agnostic poate formula faimoasele sala paradoxuri: dacă Dumnezeu, de exemplu, este atotputernic, în mod sigur ca fi capabil să creeze o piatră pe care el să n-o poată ridica; dar dacă el creează o asemenea piatră înseamnă că nu este atotputernic. Dumnezeu este deasupra oricărei lofici și a paradoxurilor ei. Maimonide a explicat că el cunoaște lucrurile în forma lor completă. Noi avem doar o cunaoștere limitată. Dacă am avea aceeași cunoaștere ca el, am fi dumnezei (Abraham Skorka, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 18-20).

1. Ce este dialogul

2. Munca, dar și sarcină

3. Despre atei și agnostici

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre atei și agnostici (3)


807188

Nu întreţin o relaţie cu un ateu ca să fac prozelitism, îl respect și mă arăt așa cum sunt. În măsura în care se produce cunoașterea, apar aprecierea, afecţiunea, prietenia. Nu am nicio reticenţă, nu i-aș spune că viaţa sa este condamnată, pentru că sunt convins că nu am dreptul să e emit o judecată privind onestitatea acestei persoane. Cu atât mai puţin dacă dovedește că are virtuţi umane, acele virtuţi ce fac cinste oamenilor și îmi fac bine mie. Oricum, cunosc mai multă lume agnostică decât atee, primii au mai multe îndoieli, ceilalţi sunt convinși. Trebuie să fim coerenţi cu mesajul pe care ni-l transmite Biblia: orice om este imaginea lui Dumnezeu, indiferent dacă este credincios sau nu. [...] Putem spune ce nu este Dumnezeu, putem vorbi de atributele lui, dar nu putem spune ce este Dumnezeu. [...] Teologiile care nu numai au încercat să dea o definiţie clară și exactă a atributelor lui Dumnezeu, dar care au avut pretenţia de a spune pe de-a-ntregul cum este, pot fi calificate, de asemenea, drept arogante (Papa Francisc, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 18-20).

1. Ce este dialogul

2. Munca, dar și sarcină

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Munca, dar și sarcină (2)


807188

1. Ce este dialogul

Munca omului faţă de Dumnezeu și faţă de el însuși trebuie să se menţină într-o tensiune constantă între dar și sarcină. Când omul rămâne doar cu darul și nu-și îndeplinește sarcina, nu împlinește porunca și rămâne primitiv; când omul se entuziasmează prea tare în a-și îndeplini sarcina, uită de dar, creează o etică constructivistă: crede că totul este rezultatul mâinilor sale și că darul nu există. Este ceea ce eu numesc sindromul Babel (Papa Francisc, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 13)

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Ce este dialogul (1)


807188

Erau odată un rabin și un preot catolic… Nu, nu e un banc. Așa începe scrierea unei cărţi de spiritualitate vie, ancorată în realităţile lumii contemporane, de la dialogul respectuos și onest dintre doi prieteni: rabinul Abraham Skorka și cardinalul Jorge Bergoglio (devenit, ulterior, Papa Francisc). O carte frumoasă și bună, din care am de gând să vă împărtășesc zilnic o mostră de trăire firească și transparentă a credinţei în Dumnezeu, așa cum numai oamenii cu inima curată întru Adevăr o pot experimenta.

Dialogul se naște dintr-o atitudine de respect pentru altă persoană, din convingerea că celălalt are de spus ceva interesant, și presupune să facem loc în inima noastră punctului său de vedere, părerii și propunerilor sale. A dialoga implică o primire cordială, și nu o condamnare prealabilă. Pentru a dialoga trebuie să știi să întinzi punţi, să-ţi deschizi ușa casei și să oferi căldură umană (Papa Francisc, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 9).

Dumnezeul din manual, între Bau-Bau și Superman


Mă îndoiesc că la întrebarea: „Sunteţi de acord cu predarea religiei în școli?” poate fi dat vreodată un răspuns tranșant: da / nu. Eu una nu pot. Cred că problema e prea complexă pentru a fi expediată monosilabic. Explic imediat, evident, din punctul meu de vedere.

Nu, nu sunt de acord cu:

- îndoctrinarea bigotă care degenerează în confiscarea mântuirii, cultivarea și încurajarea superiorităţii confesionale, izolaţionismul în eclave elitiste în care se trăiește „credinţa curată” (prin opoziţie cu cea nedusă la Nufărul a „celorlalţi”), echivalarea credinţei cu, vorba lui Pleșu, gesticulaţia religioasă, confuzia creștinismului cu superstiţia băbească. Orice abordare care-l închide pe Dumnezeu într-un ţarc ca să fie „numai al meu” și care-l obligă să reacţioneze la condiţionări exterioare ridicole („Uite, ţi-am aprins 5 lumânări, nu-i așa că mă ajuţi să trec examenul pentru care n-am citit nicio pagină?”), este, după mine, una care nu se află în adevărul evangheliilor. Steinhardt: „Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic, etc. E și foarte deștept”.

- deformarea prin excese a imaginii lui Dumnezeu, care ajunge să fie prezentat exclusiv într-una din acesta două ipostaze: fie ca Bau-Bau care te așteaptă cu parul după colţ să-ţi taxeze fiecare derapaj din „adevărata evlavie” , fie ca Superman care merge pe apă, înmulţește pâinile etc. Copiii care azi învaţă că Dumnezeu e sperietoarea care ne pedepsește ori eroul de benzi desenate care face chestii cool sunt adulţii care vor trăi o relaţie circumstanţială cu un Dumnezeu alienat și alienant, care va ajunge să fie perceput doar ca automatul de împlinit dorinţe ori previzibila ghilotină care îţi retează ţeasta când calci pe bec.

- condiţionarea aberantă a notei la Religie de anumite practici impuse cu sila (participarea la Liturghie, spovada, împărtășania), instrumentalizând astfel cele cerești în scopul obţinerii unor foloase pământești, într-un soi de simonie putredă, care încurcă grav scopurile cu mijloacele. [Îmi amintesc o discuţie pe care două mămici de copii de școală primară o aveau mai demult în autobuz. „Ăsta al meu a luat insuficient la Religie fiindcă n-a știut poruncile”. „Vai, dragă, nu înţeleg la ce o folosi tâmpenia asta. Auzi tu, să strici media copilului pentru o chestie de acum două mii de ani!”] În schimb, da, aș acorda calificativul maxim unui copil care i-a dat cornul de la prânz colegului mai sărman ori elevului care nu că nu-l umilește, dar îl ocrotește și îl ajută pe confratele lui care are o dizabilitate.

De ce NU la toate astea? Pentru că toate sfârșesc într-un oximoron, ajungând să-l vestească pe Cristos cel blând și smerit cu inima prin mijloace absolut diferite de ceea ce El este și de ceea ce El propovăduiește. Şi încă o dată, de ce NU? În „Jurnalul fericirii”, Nicolae Steinhardt enumeră în lista sa de păcate capitale: prostia, fanatismul, trufia neroadă și dragostea cu sila. Toate sunt consecinţe ale abordărilor de mai sus.

Da, sunt de acord cu:

- formarea unei conștiinţe morale care deosebește binele de rău după criterii corecte (nu politically correct!) și, mai presus decât să se concentreze obsesiv asupra nefacerii răului, își îndreaptă atenţia spre înfăptuirea binelui. Din nou, Steinhardt: „Poţi să păcătuiește de frică. E o treaptă inferioară, bună și ea. Ori din dragoste, cum o fac sfinţii și caracterele superioare. Dar și de rușine, o teribilă rușine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate; a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne; a fi înșelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Cristos îţi vine greu să păcătuiești, ţi-e teribil de rușine”. Olimpicii la Religie, în opinia mea, nu ar fi aceia care recită în timp record Crezul în greaca veche, dar cei care nu păcătuiesc de rușine și au ca target nepăcătuirea din dragoste.

- predarea nu a religiei (confesionale, cu preocuparea colaterală de desfiinţare a celorlalte religii și confesiuni), ci a (istoriei) religiilor, pentru formarea unei viziuni universale oneste și respectoase asupra istoriei, culturii și civilizaţiei popoarelor de pe întreg globul pământesc, în întreaga lor complexitate și varietate de idei, concepte, care pot fi tratate pornind de la lucrurile care ne aduc împreună, nu de la cele care ne dezbină.

- dezvoltarea unei culturi biblice solide, indispensabile oricărei persoane care a citit mai mult de o carte în viaţa ei. Secole întregi din arta europeană sunt imposibil de înţeles și de integrat în context istoric fără aprehensiunea conexiunii lor cu naraţiunea biblică și cu inserarea acesteia în ţesătura cotidianului… Cum îi poţi pricepe câtuși de puţin pe Michelangelo, Caravaggio, Velasquez, Dostoievski, Dante, dar și pe mai noii Joyce, Saint Exupery, ori chiar pe Sartre și pe Nietzsche, fără să ai habar cine sunt David, Iosua, Iov, Paul din Tars ș.a.m.d.? Cum poţi avea discernământul corect pentru a înclina balanţa înspre Richard Dawkins ori spre evanghelii, dacă l-ai citit numai pe primul?

De ce toate DA-urile? Pentru că nu-mi amintesc să fi zis vreodată Isus prin evanghelii să ne arătăm mușchii spirituali, dar îmi amintesc destul de bine că a zis: „Ce-ai făcut unuia dintre aceștia mici, mie mi-ai făcut” (cf. Mt 25,31-46). Iarăși, îmi aduc aminte că din gestul unui samaritean (aka, „unul care nu e de-al nostru”) Isus a făcut pildă, iar din episodul lapidării păcătoasei (iar una „care nu-i de-a noastră, a evlavioșilor”) a scos îndemnul de a medita la propriile păcate.

Şi închei tot cu Steinhardt: „De ce îi este foame omului de azi? De iubire și de sens”. Când la ora de religie se învaţă iubirea și sensul în viaţă, premianţii de azi vor fi adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu de mâine. Altfel, rămân niște roboţei care se închină mecanic unui Bau-Bau / Superman în care, să fim serioși, nici n-ai cum să crezi pe bune.

Trecerea în nefiinţă sau logica ilogică a știrilor despre moarte


Smiling_Christ_(Castel_of_Javier,_XVth)

Am obosit să tot aud, când moare cineva, că „a trecut în nefiinţă”. Majoritatea enunţurilor de felul acesta sunt emise de creștini botezaţi și se referă la creștini botezaţi. Ba chiar, deseori, la două rânduri distanţă de „X a trecut în nefiinţă” apare câte o formulă pioasă, gen: „Dumnezeu să-l odihnească!” (unde să-l odihnească? în nefiinţă?) sau „Acum se află printre îngeri” (ca și cum nefiinţând, ai mai putea fi pe undeva, fie chiar și în rai).

„Moartea este şi ea o datorie pe care trebuie s-o îndeplinim” (Fer. Vladimir Ghika): cu alte cuvinte, moartea face parte din viaţă. OK, nu toţi cred cu adevărat în viaţa veșnică, d-aia și avem liberul arbitru, ca să credem fiecare ce vrem. Dar, făcând abstracţie de credinţa sau necredinţa în înviere, enunţul acesta suferă de o gravă eroare logică.

Demonstrez îndată.

  1. Demonstraţie pentru creștini (nu doar cu numele): Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu: „Eu sunt învierea și viaţa. Cine crede în mine, chiar dacă a murit, va trăi. Şi oricine trăiește și crede în mine, nu va muri niciodată” (Evanghelia după Sfântul Ioan, 11,25-26).
  2. Demonstraţie pentru atei, agnostici etc.: Antoine de Lavoisier, părintele chimiei moderne: „În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se transformă” (Legea conservării maselor).

Așadar, exprimarea e ilogică indiferent de opţiunea spirituală a emitentului enunţului „a trecut în nefiinţă”. QED.

Acum, câteva mărunte sugestii de înlocuire a nefericitei și ridicolei sintagme „a trecut în nefiinţă”:

  1. Pentru creștini (fie ei și doar cu numele): a trecut la cele veșnice / la Domnul;
  2. Pentru all the others: a decedat / a încetat din viaţă / a răposat / a murit.

Oricare din expresiile de mai sus, preferabilă lui „a trecut în nefiinţă”, respectă o logică minimală a enunţului. Apoi, o remarcă suplimentară: adesea, anunţarea unui deces e însoţită de boarding pass-ul care îl expediază pe răposat direct în rai, ca și cum jurnalistul e mai calificat ca Dumnezeu însuși să aloce locuri în împărăţia cerurilor ori de parcă dincolo de poarta Sfântului Petru se fac rezervări pe bază de simpatii culturale, politice ori artistice. Breaking news (doar pentru cei care cred pe bune în viaţa de apoi): până acum nici măcar „oamenii de știinţă britanici” (sic!) n-au putut descoperi un alt criteriu de distribuţie a fotoliilor de orchestră din rai decât cel enunţat în Evanghelia după Matei, 25,31-46. Restul sunt basme băbești, fără suport tehnic în manualul de utilizare a vieţii (care e evanghelia).

Bibliografie suplimentară (și pentru unii și pentru alţii de la punctele 1 și 2 de mai sus): Vladimir Ghika, „Gânduri”:

  • „Moartea trebuie să fie cel de seamă act al vieţii noastre”.
  • „În timpul vieţii, adu-ţi aminte că trebuie să mori; şi în ceasul morţii, că trebuie să trăieşti”.
  • „Avem mult mai multe de aşteptat de la moarte decât de la viaţă”.
  • „Dacă ne vine atât de greu să murim, este dovada cât de mult suntem vii, chiar până dincolo de moarte”.
  • „Despre moarte putem şti câte ceva numai dacă am înţeles bine viaţa”.

Dacă nimic din cele spuse mai sus nu i-a convins pe adepţii trecerii în nefiinţă de lipsa de logică elementară a sintagmei, mai fac o ultimă încercare: Cristos zâmbindu-i triumfător morţii, de pe Crucifixul de la Xavier (v. ilustraţia).

NB: Cu toţi suntem pe moarte, încă din prima zi a vieţii! Şi, chiar de ne-am propune asta cu tot dinadinsul, în nefiinţă nu trecem!

Manelizarea Liturghiei


Sunt unul dintre sutele de creștini norocoși care frecventează Biserica Sfânta Cruce din București, care, la fiecare Liturghie duminicala de la ora 10:30, ca urmare a faptului că sonorizarea bisericii noastre nu reușește să o acopere pe cea a bisericii vecine, ajung să asculte, duminică de duminică, două Liturghii și două predici în paralel. De când se întâmplă asta, tot încerc să-mi găsesc un locșor în biserică unde să nu beneficiez de bonusul de 2 în 1 oferit cu atâta generozitate de biserica vecină. Cu două-trei săptămâni în urmă, în timpul Prefacerii, preţ de câteva secunde, am crezut că a crăpat ceva: fie părintelui vecin vreo venă de atâta urlat, fie instalaţia de atâta suprasolicitare. Dar când savuram mai intens momentul de liniște, cântarea psaltică în toată grandoarea celor câtorva mii de waţi a străpuns maiestuozitatea umilă, discretă și simplă a Prefacerii darurilor de pe altarul bisericii noastre.

Ştiu sigur asta: dacă succesul evanghelizării ar fi direct proporţional cu numărul decibelilor emiși, cu siguranţă biserica de lângă noi ar avea 100% enoriași sfinţi de trecut în calendar. Oi fi eu cârcotașă și invidioasă pe succesul misionar al parohiei vecine, dar am câteva argumente care nu-mi îngăduie să mă bucur ca de unul autentic.

În primul rând, generic vorbind, for some reason, nu reușesc deloc să mi-l închipui pe Isus urlând prin pieţele Ierusalimului ori pe uliţele Galileii, după cum nu pot să mi-l imaginez că Predica de pe Munte a fost convingătoare datorită decibelilor. Nici pe Arhanghelul Gabriel nu prea pot să-l văd în scena Buneivestiri zbierând în boxe: “Bucură-te, cea plină de har” (Lc 1,28), nici pe blânda Fecioară Maria răcnind din toţi rărunchii: “Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38).

Apoi, n-am auzit ca Isus să fi intrat cu bocancii în sufletul nimănui. Dimpotrivă, zice: “Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul meu și-mi deschide ușa, voi intra și voi sta la el și el cu mine” (Apoc 3,20). Ce înţeleg eu din asta? Că lui Isus care stă (cu răbdare, umilinţă și iubire) la ușa inimii mele nu-i sare brusc muștarul că nu vreau/pot/știu cum să-i deschid, și atunci ia el situaţia în mâini și din Domnul nostru blând și smerit cu inima, devine un fel de mascat de la forţele speciale care dărâmă ușa pe mine că nu i-am deschis la prima, a suta ori a mia bătaie!

Şi, last but not least, e impecabilă imaginea aceea a sfântului Ioan Maria Vianney, care, proaspăt numit paroh într-un loc în care nimeni nu mai venea la biserică, ce face? Se apucă să urle la enoriașii lui și să ragă evanghelia prin pieţe? Nu. Se pune în genunchi și se roagă. În tăcere. În liniște. În pace. Şi oamenii încep să vină la biserică.

Să ne înţelegem bine: n-am nimic cu muzica psaltică, nici cu Liturghia bizantină, dimpotrivă. Însă, vorba unui prieten, nu-mi place să amestec plăcerile vieţii. Şi cred că discreţia, eleganţa duhovnicească, fineţea cu care Isus ne tratează sufletul ne obligă în conștiinţă și pe noi să-l tratăm la fel pe al celui de lângă noi. Evanghelia nu se vestește cu halebarda, iar concursul decibelilor dă corigenţi la tema Fericirilor evanghelice (abordarea aceasta a Liturghiei nu mi se pare a răspunde nici la Fericirea făcătorilor de pace, nici a celor blânzi, ce să mai spunem de cei sărăci în duh…). Şi da, libertate, libertate de exprimare și de orice, dar să nu uit că libertatea mea se termină acolo unde începe a ta. Una peste alta, genul acesta de manelizare a Liturghiei și a celor sfinte, în general, desfigurează eleganţa cu care Isus Domnul bate la ușa inimii noastre. E un soi de prozelitism penibil și infantil ca toate prozelitismele, care încearcă să-l aducă pe Dumnezeu în mijlocul cetăţii prin mijloace pe care el însuși le-ar fi descalificat. Derivată imediat din smerenia şi bunul-simţ evanghelic care-l prind bine pe un ucenic al lui Cristos e cordialitatea liturgică. Cordialitatea liturgică este atunci când (sic!) gândindu-mă că nu mi-ar pica bine să ridic Agneţul pe tonurile unui Sanctus din Missa de Angelis de la biserica de peste drum, nici parohului de acolo nu i-o plăcea in mod special să-i trepideze potirul pe altar cât eu, cuviosul Megafonie, mă nevoiesc într-un recital liturgic care ar ruşina şi pe cel mai mărunt practicant al isihiei.

Sfântul Augustin: “Cel care te-a creat fără de tine nu te poate mântui fără de tine”. Adică, nu există mântuire la kilogram, spiritualitate la hectar, făcută cu sila cooperativizării sufletului meu, într-o confiscare a liberului arbitru care mă transformă într-un creștin zombificat de duminică, de cânt frumos la Liturghie pe șapte voci și după aia mă duc să-mi bat nevasta că știe ea de ce.

În sensul acesta și în multe altele subînţelese din textul de faţă, îndrăznesc să-l rog pe şi pravoslavnicul părinte Decibelie de la biserica din vecini cu vorbele apostolului Paul: “Da, frate, eu te rog, fă-mi binele acesta în Domnul; liniștește inima mea în Cristos!” (Flm 1,20). În schimbul acestui favor, promit, în numele blândului meu paroh, să nu-l chinuim nici noi cu muzică gregoriană și nici să nu-i perforăm timpanele cu liniștea din timpul Liturghiei noastre.

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 435 other followers