Familia lui Isus

Evanghelia de azi ne propune genealogia lui Isus Cristos după sfântul Matei, text arid la prima vedere, dar care conţine o semnificaţie spirituală aparte. Dumnezeu care s-a făcut om are o istorie personală care se regăseşte în istoria poporului ales; poziţionarea sa în această genealogie confirmă, pentru sceptici, existenţa sa pământească. Şi mai face un lucru: ne poziţionează şi pe fiecare din noi, fraţi ai lui Cristos şi fii ai lui Dumnezeu, în istoria Întrupării. Şi noi ne tragem din seminţia celui care „ne-a rânduit mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos” (Ef 1,5).

Esenţa fericirii

O nouă Fericire enunţă, simplu, esenţa tuturor celorlalte: „Fericit este cel care nu va găsi în mine prilej de poticnire” (Lc 17,23). A-l urma pe Domnul întru totul e singura, cea mai adevărată şi statornică fericire. A găsi în el prilej de poticnire înseamnă a ne formula propriul adevăr, propria cale, propria opţiune, care duc, inevitabil şi întotdeauna, la nefericire.

Cine intră în împărăţie?

Sentinţa de azi a lui Cristos poate fi scandaloasă pentru urechile celor care se cred mai ceva decât fariseul de la templu: „Vameşii şi desfrânatele vor merge înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 21,31). Adică Domnul răsplăteşte cu viaţa veşnică orice suflet care se căieşte de greşelile sale şi îl primeşte ca Mântuitor. Înaintea creştinului care merge zilnic la Sfânta Liturghie, se spovedeşte, se împărtăşeşte, ţine calea cea dreaptă poate trece oricând un criminal, o prostituată, un tâlhar, un violator. Domnul nu are „preferinţe” ocupaţionale. Preferă însă „inima căită şi smerită” (Ps 50,19), chiar dacă ea sălăşluieşte în pieptul unui păcătos public.

Iubirea ca măsură a credinţei

„Să vă iubiţi unii pe alţii” (In 15,17), e îndemnul lui Isus către ucenici. În comemorarea de azi a marelui mistic carmelitan, sfântul Ioan al Crucii, acest îndemn se traduce printr-o maximă emblematică a spiritualităţii sale: „La apusul vieţii vom fi judecaţi după iubire”. Iubirea este unitatea de măsură cea mai fidelă a credinţei.

Iubirea păcătoşilor

Reproşul făcut de cărturari lui Isus se potriveşte şi azi acelor creştini care practică un puritanism care nu are legătură cu iubirea veritabilă, ci cu trufia minţii şi cu un anume elitism spiritual care respinge orice formă de socializare considerată „sub demnitatea lor”, nedeosebind necesitatea iubirii păcătosului de înfierarea păcatului: „Iată un mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Mt 11,19). Despre Mons. Vladimir Ghika, în vremea când celebrarea săptămânală a Sfintei Liturghii la închisoarea de femei Văcăreşti făcea din apostolatul său în mijocul celor năpăstuiţi, se spunea: „Azi părintele e la prostituate”. Datoria creştinului viu, luminat de evanghelie, e de a fi în mijlocul celor mai păcătoşi dintre păcătoşi, „totul pentru toţi, ca să-i câştige măcar pe unii” (1Cor 9,22).

Lupta pentru împărăţie

„Împărăţia cerurilor se cucereşte prin luptă” (Mt 11,12), le spune azi Isus ucenicilor. Sfântul Paul foloseşte, la rândul lui, mai multe imagini care evocă lumea armelor pentru a arăta că drumul creştinului este acela al unui soldat al lui Cristos, care luptă cu sine însuşi, cu patimile lumii şi cu ispitele diavolului pentru a învinge în „lupta cea bună” (1Tim 1,18). Nu-mi vine în minte nimic mai potrivit decât un text al lui Nicolae Steinhardt din „Jurnalul fericirii”: „Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult decât oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea. În vreme ce e clocot, e scandal, e «curată nebunie», mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e happening – e cel mai formidabil happening [...]. Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă – dar nu serbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscante. Un trapez la mare înălţime – şi nici o plasă dedesubt”.